Fasole verde inobilată, numai bună pentru a se însoţi cu pâinea

Ştiu că de cele mai multe ori te pomeneşti prin bucătărie cu tot soiul de left overs, de resturi adicătălea. Cum ar fi şi fasolea uşor îmbătrânită pe care ne grăbim să o aruncăm înainte de-a o rupe în vreo ciorbă, ori altă găteală.

Cred că am amintiri din vremea foametei deşi n-am apucat-o că m-am născut la vreo 35 de ani după. Poate înaintaşii mei vor fi fost aspru marcaţi de dânsa, motiv pentru care mă născui eu parcimonioasă-foc. Dar adevărul e că de fiecare dată când trebuie să arunc mâncarea mă gândesc la copiii de la Pata Rât, pentru care fasolea mea la ai săi 40 (chestiune de cultură socială, cică la 40 eşti bătrână în România), - fasolea mea uşor trecută de prima tinereţe, spuneam, ar fi doar bună. Sau îmi răsar în minte, chipurile copiilor de prin Africa, ori mă gândesc la micuţii nenorociţi de prin teatrele de operaţiuni militare ale lumii, oriunde, aiurea, dar flămânzi. Şi nu simt să mai arunc ceea ce poate, cu puţină atenţie şi imaginaţie aş putea transforma, folosi.

De astă-dată se nimeri fasolea. Deşi proaspăt adunată din grădina proprie, între două ploi, deveni fată bătrână. E şi soi mai crocant. Oricât ai fierbe-o rămâne al dente. Aşa că am trecut la reinventat ceea ce poate, altădată aş fi aruncat fără prea multe griji ori fasoane.