Tom si Marry s-au cunoscut odata cu prima furtuna de nisip din '64. De-abia venise octombrie si Tom, ajuns la 73 de ani, tocmai coborase din Greyhound-ul de Wichita ce lasa sau lua de trei ori pe zi oamenii din Pratt. Micuta asezare din preerie era, in fapt, doar o adunatura de case prafuite, vreo opt, si trei magazine, din care unul inchis de multi ani.
Casa lui Marry era insa mai departe de Pratt, trebuia sa umbli vreo douazeci de minute la pas. Asa a mers si Tom, garbovit si calm, cu valiza de piele in mana stanga, umflata de prea multe lucruri, multe inutile, si cu palaria de piele in mana dreapta. Deobicei purta mereu palaria pe cap, de multe ori chiar pana se intindea seara, in pat, pentru odihna. Acum insa, furtuna de nisip, aceasta furtuna de nisip pe care nimeni n-o voia dar pe care toata lumea o astepta, lovea tare din toate directiile iar palaria lui Tom era mai in siguranta tinuta in mana decat pe cap.
Nu stia unde voia sa ajunga, pur si simplu se saturase sa stea atat in autobuzul gri. A coborat in Pratt fiindca isi spusese ca se va da jos la primul stop.
Si acum mergea, mergea incotro vedea cu ochii. Mai avea la el doar 31 de dolari, o sticla cu apa, un pachet de biscuiti, unul de tigari si inca unul pe jumatate, si doua poze in portofel. Si amintiri.
Cand a depasit cele opt case din Pratt, Tom s-a speriat un pic: parca nu se mai zarea nimic in cale. A continuat sa mearga si norocul a fost mai puternic decat vantul uscat. Pe dreapta lui, la vreo 30 de metri de drumul ingalbenit ce tot mergea inainte, a vazut o casa. E mult spus o casa. O coliba aproape, ce statea parca sa cada sub bataia nisipului aruncat din toate directiile. Langa casa, o femeie. Sa tot fie de varsta mea, si-a zis Tom.
A decis sa se abata de la drumul sau si sa mearga spre coliba. Marry l-a vazut, s-a oprit, si-a impreunat mainile pe piept si a inceput sa gandeasca intens. Oare ce vrea acest barbat de la mine, de ce a coborat din autobuz, cand, de zeci de ani nimeni nu se mai daduse jos din masina ce venea din Wichita, oprea doar langa casele din Pratt si apoi o lua spre Dodge City.
Tom mergea usor spre Marry iar cand a ajuns la cativa metri de ea s-a oprit. Si-a pus palaria pe cap, probabil ca un gest reflex invers decat ar fi facut in mod normal, de a-si scoate palaria in fata unei doamne. Si-a dat insa seama dupa doar o secunda de greseala, si si-a scos-o. Marry a inceput sa rada, sesizand greseala inocenta a lui Tom. Si Tom a inceput sa rada si s-a prezentat.
Asa a inceput povestea lor. Tom a aflat in acea seara, de octombrie '64, ca Marry statea singura in coliba ei de mai bine de 15 ani, de cand barbatul ei, Billy cel Hain, dupa cum era cunoscut in zona, murise intr-un accident stupid cand incercase sa taie niste copaci uscati cu o drujba abandonata gasita pe camp.
Marry avea acum 71 de ani si nici un urmas. Doar o coliba cu doua camere mici, o bucatarioara incropita, o preerie uscata batuta de trei ori pe zi de un autobuz gri si zgomotos, si un kilometru si ceva de mers pe jos pana la cele doua magazine deschise din Pratt. Plus un postas care venea o data pe luna. Asta era viata lui Mary pana sa-l cunoasca pe Tom.
Au urmat apoi 17 ani de viata impreuna, timp in care au luat autobuzul de doua ori. Odata inainte, spre Dodge City, la doar un an dupa ce s-au cunoscut, pentru a aniversa, si odata inapoi, spre Wichita. Doar in acest al doilea drum, in al 17-lea an de viata impreuna, in acest drum care a durat mai bine de trei ore, Tom i-a povestit lui Marry viata lui intreaga. I-a aratat, in sfarsit, si cele doua poze pe care le avea in portofel in ziua in care s-au cunoscut. Marry a ascultat povestea, a privit indelung pozele apoi a inceput sa planga. S-a calmat, apoi i-a luat in palme fata garbovita si uscata, si l-a sarutat pe obraz. Dupa zeci de ani, Tom plangea iar.
Au coborat in centrul colorat al Wichitei, s-au oprit la un motel vechi ce servea la parter mancare traditionala si au baut doua cafele. Apoi s-au intors inapoi, la coliba lor de langa Pratt. Cu autobuzul de seara.
A doua zi, Tom s-a stins. Impacat, in sfarsit. A treia zi, s-a dus si Marry. Fiindca nimeni n-a stiut de soarta lor, s-au uscat amandoi, unul langa altul, batuti de vant si praf, zi de zi si saptamana dupa saptamana.
Astazi, unii calatori care vin cu Greyhound-ul din Wichita, se opresc sau nu in Pratt si merg spre Dodge City, se mai uita uneori in dreapta lor de pe scaunele confortabile ale autocarului. Vad o coliba inclinata, inca nedaramata de vant, ce sta inca martora vesnic tacuta a unor vieti apuse ce, candva, priveau si faceau cu mana spre masina ce trecea, negresit, zi de zi, de trei ori pe langa ei.
Dimineata, apoi putin dupa pranz si in fine, seara.
--------------------------------------------------------------
Foto: Stone Temple Pilots, videoclip "Creep".
)))
)
