Este o mare diferenţă între un mistic şi un om înţelept, între profeţie şi cunoaştere.
Se spune că oamenii au plătit cu nemurirea pentru dreptul la cunoaştere.
Oare nu eram nemuritori nu pentru că ascultam întrutotul de Dumnezeu ci pentru că nu aveam conştiinţa de sine, nu eram pe deplin formaţi ca fiinţe superioare înzestrate cu raţiune şi cu dreptul la liberul arbitru, eram total nestiutori fara a avea habar macar de scurgerea inexorabila a timpului?
Oare, în primii ani ai copilăriei nu suntem toţi nemuritori?
Oare geneza noastră a fost un proces aleatoriu, fără o finalitate precisă şi de aceea Dumnezeu nu se aştepta să fim curioşi şi capabili de cunoaştere?
Sunt foarte multe întrebări la care putem răspunde prin metode empirice, prin revelaţie sau prin cunoaştere superioară, conştientă. Însă, orice excludere ne duce pe calea dogmelor religioase sau ştiinţifice.
Se spune că au fost sase mari profeţi, care au fost aleşi de către divinitate pentru a atrage atenţia omenirii ca s-a stricat şi merge pe un drum greşit.
Numararea profetilor poate fi obiect de controversa dar, oricare ar fi numarul lor real, toti au transmis un mesaj de pace pentru ca apoi reprezentanţii lor să-şi dea fără nicio milă în cap unul altuia în numele războiului “sfânt” pe care îl poartă şi astăzi după principiul “cine nu este cu mine, este împotriva mea“!
Toţi profeţii au apărut în sânul unor societăţi aflate în dezagregare şi au căutat să răspundă la problemele lumii în care trăiau.
Ni se mai spune că toţi profeţii au proclamat universalitatea şi imortalitatea preceptelor lor.
Aşa am ajuns astăzi să vedem credincioşi care respectă strict principii alimentare şi vestimentare neconforme cu clima în care trăiesc, cu propriul A.D.N. sau cu stilul de viaţă.
Aşa am ajuns să ne urâm între noi doar pentru că aparţinem unei alte confesiuni religioase sau avem pareri diferite fara a fi antagonice.
Şi dacă o ţinem tot aşa, o să ajungem toţi să ne convingem dacă viaţa de apoi promisă de profeţi este conform descrierii...
Cum de-am ajuns la poarta iadului dacă toţi aleşii n-au făcut altceva decât să transmită mesajul divinităţii?
Poate ar fi timpul să realizăm că acei profeţi au fost şi ei limitaţi de propria lor umanitate şi că nu există mântuire colectivă fără un efort colectiv.
Până şi Iisus Hristos a exclamat” Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” deşi este fiul lui Dumnezeu şi singurul despre care se spune că a fost fără păcat şi fără niciun cusur.
Chiar credeţi că profeţii şi sfinţii au fost ireal de perfecţi?
Chiar credeţi că erau frumoşi precum actorii care încearcă să le dea viaţa pe ecran?
Ţineau posturi straşnice, trăiau în condiţii mizerabile, în bătaia vântului şi a soarelui şi totuşi toţi arată de parcă ar fi recurs la tratamente cosmetice!?!
Unii au conştientizat pericolul deturnării atenţiei mulţimii de la semnificaţia mesajului prin folosirea imaginilor şi le-au interzis.
Sunt conştient că unii au nevoie de reprezentări palpabile, de imagini ale divinităţii, ale profeţilor şi ale oamenilor sfinţi, cu care să se poată identifica şi pe care să le idolatrizeze.
Apocalipsa este doar momentul revelaţiei, ceasul morţii lumii care a generat atâtea conflicte şi rătăciri şi nu un cataclism devastator pentru toată umanitatea.
Dumnezeu nu este un bătrân cu barba şi nu este nici tânăr şi frumos, este o formă de energie cu un spectru foarte larg, la care ne conectăm în funcţie de propria noastră capacitate de înţelegere.
Divinitatea este cam ca internetul. Unii accesează siteurile ziarelor şi horoscoapele (asemenea mie), alţii pe cele porno, în acelaşi timp cu cei care citesc cărţi serioase.
Astfel am ajuns să fim supăraţi pe Dumnezeu pentru că nu ne-a ajutat, ne-a dus în ispită şi ne-a dat mai puţine bunuri materiale şi bucurii.
De fapt Dumnezeu nu ne poate ajuta pentru că nu se ocupă cu lucrurile astea, altfel nu ne-ar lăsat liberul arbitru.
De fapt Dumnezeu nu ne dă şi nu ne ia nimic din cele pe care ni le dorim noi atât de mult, limitaţi fiind de perspectiva noastră umană.
De fapt, câştigătorii şi perdanţii se stabilesc după cu totul alte criterii decât cele după care ne ghidăm noi.
Eu cred că moartea este doar o trecere, e momentul în care noi înşine ne vom premia sau ne vom stabili pedeapsa, pentru că eliberarea sufletului din corp este un şoc care ne va transpune într-o stare de imposibilitate de a mai putea minţi şi ne va limpezi mintea atât de mult încât ne vom aminti toate faptele, fără putinţă de a ne amagi sau de a exagera cu ceva. Vom fi în faţa unei oglinzi şi ne vom simţi ca şi cum am fi băut o poţiune a adevărului.
Şi chiar trebuie să trecem prin şocul morţii pentru a înţelege adevărurile profunde?
Nu este obligatoriu şi pentru a vă convinge de afirmaţia mea, am să vă rog să participaţi la un experiment foarte simplu.
Vă rog ca în fiecare zi şi cât mai des cu putinţă, să rostiţi o rugăciune (nu contează dacă este spusă cu voce tare sau în minte şi puteţi să o faceţi într-un locaş de cult sau în orice moment liber al existenţei dumneavoastră).
După o anumită perioadă de timp (nu poate fi stabilită cu exactitate deoarece este influenţată de starea dumneavoastră, de mediul în care trăiţi şi de aptitudinile fiecăruia), vă rog să vă puneţi din nou întrebările care va frământă.
Când majoritatea romanilor va participa la acest experiment simplu, va fi momentul unui nou început!
În acele clipe de graţie vom putea face distincţia dintre un mesianic asemenea lui Corneliu Zelea Codreanu (nu avea o instrucţie deosebită şi considera acest lucru un atu deoarece credea ca putea percepe mesajul Domnului nedistorsionat de educatie) şi Nae Ionescu, cel ce exclama exasperat:” eu mă screm şi lui îi vine!”
Atunci vom fi capabili să facem distincţia dintre duşmanul personal –inimicus (care trebuie iertat şi iubit) şi duşmanul cetăţii – hostess, care trebuie pedepsit, împiedicat să mai facă rău şi nimicit dacă ramâne periculos.
Poate atunci vom înţelege că nu vom primi cele mai bune răspunsuri la întrebările existenţiale doar prin sacrificarea celor mai buni dintre noi...
)
