Demult, demult, că nimeni nu mai ştie de când, departe, departe, dincolo de zarea în care totul se pierde în umbra albastră a depărtării, se întindea o ţară a colinelor pe care locuitorii ei cultivau cu multă dragoste şi pricepere tot felul de pomi roditori. Livezile erau întinse şi de cum dădea primăvara şi se porneau razele calde ale soarelui, toţi, cu mic cu mare roboteau în jurul pomilor curăţindu-i de crengile uscate, văruindu-le trunchiurile spre a-i feri de gângănii, stropindu-i cu leacuri numai de ei ştiute pentru ca omizile să nu-i atace, săpând pământul în jurul lor pentru ca apa să pătrundă bine la rădăcină şi să-i ferească de seceta verii. Pomii înfloreau şi dădeau roade bogate spre bucuria tuturor, dar mai ales a copiilor care aşteptau cu nerăbdare ca ele să se coacă si să se poată înfrupta din miezul lor dulce şi aromat. De dragul lor oamenii făcuseră o înţelegere şi nimeni nu-şi îngrădea livada, astfel încât copiii puteau mânca oricând fructe proaspete după pofta inimii.
Armonia ar fi fost perfectă dacă printre ei nu ar fi trăit o femeie ciudată şi ursuză, căreia toţi îi spuneau Cireşoaia, fără să ştie însă de unde vine acest nume nemaiântâlnit. Ea îşi ducea traiul singură într-o casă din vârful unei coline înconjurată de un zid de piatră dincolo de care nici o privire nu putea pătrunde. Aici nu era nici o livadă. Doar în faţa casei creştea un pom înalt cu coroana ramificată ce rodea nişte fructe fără seamăn pe lume. Primăvara, după ce petalele albe şi gingaşe ale florilor se scuturau, pe ramurile lui apăreau nişte bobiţe mici şi verzi ce atârnau perechi, perechi la capătul unor codiţe lungi şi subţiri. Apoi creşteau, creşteau, până începeau să se pârguiască. Pieliţa lor căpăta o culoare sângerie, miezul devenea cărnos şi zemos cu un gust dulce şi aromat de-ţi lăsa gura apă. Oamenii le spuneau „fructele Cireşoaiei”, după numele femeii, sau mai simplu „cireşe”, iar pomului, „cireş”. Nimeni nu mai văzuse undeva asemenea fructe şi nimeni nu ştia de unde apăruse pomul în curtea Cireşoaiei. Femeia păstra secretul cu străşnicie. Mulţi au încercat să-l cultive aşa cum ştiau ei, punând sâmburii cireşelor în pământ, udându-i şi aşteptând să răsară ceva, dar fără folos. Din pământ nu răsărea niciodată nimic.
Cireşul şi fructele lui aduceau în casa de pe colină bani frumoşi căci faima lor se dusese până hăt, departe. Dar nu oricine se putea bucura de gustul acestor fructe nemaivăzute. Preţul lor era mare astfel încât numai cei bogaţi le puneau pe masă. Ele se coceau înaintea tuturor fructelor, iar copiii le priveau cu jind, roşii şi cărnoase, printre frunzele crengilor ce se vedeau de după zidul cel înalt de piatră. Femeia nu găsea altceva mai bun de făcut cu banii câştigaţi din vânzarea cireşelor, decât să-l ridice tot mai sus, ca nu cumva taina să treacă dincolo de el şi cireşul să crească şi în livezile altor oameni.
În vecinătatea zidului se afla o căsuţă sărăcăciosă plină de copii care mai mari, care mai mici, pe care-i creştea sora lor mai mare după ce părinţii lor închiseseră ochii pentru totdeauna, plecând în lumea fără de întoarcere. Fata muncea din casă-n casă, pe la străini, pentru o bucată de pâine cu care-şi hrănea frăţiorii. Nu-i vorbă, că poame mâncau destule cu toţii de prin livezile fără garduri. Dar tare ar mai fi gustat şi ei din minunatele fructe ale Cireşoaiei care însă îi alunga din preajma zidului de cum îi zărea apropiindu-se.
Dar iată că într-o zi Cireaşoaia căzu bolnavă la pat. Nu avea pe nimeni, căci nimeni nu-i trecuse vreodată pragul casei. Trăise singură cu cireşul ei, înconjurată de zidul din ce în ce mai înalt. Aşa că nu avea cine să-i dea un pahar cu apă şi să-i uşureze bătrâneţele. Oamenii erau obişnuiţi cu poarta mereu ferecată cu şapte lacăte şi treceau nepăsători, în grabă, spre treburile lor fiecare, gândind cu toţii că bătrâna Cireşoaia îşi merita soarta. Doar sora cea mare avea milă de biata bătrână. Fată cu suflet bun, îşi făcuse un obicei din a-i lăsa la poartă în fiecare dimineaţă, când pleca la muncă, câte o găleată cu apă, iar seara, la întoarcere, câte o bucată din pâinea pe care o câştigase. După o vreme bătrâna începu să lase şi ea la poartă câte un pumn de cireşe. Mare fu bucuria fetei, dar şi mai mare a frăţiorilor ei. Îşi împărţeau în mod egal râvnitele boabe rubinii şi le mâncau încet, fără grabă, ca să nu se termine prea repede.
Într-o seară, pe când fata se întorcea de la lucru, o găsi pe Cireşoaia în poarta casei. Femeia, fără nici o vorbă îi făcu semn să intre, îi puse în braţe un coş mare plin cu cireşe şi-i spuse să le aleagă pe cele cu codiţele unite perechi şi să le pună la urechile frăţiorilor ei ca nişte cercei! Restul cireşelor să le mănânce... Apoi, fără să-şi dea jos de la urechi cerceii din cireşe, să sape o groapă în faţa casei lor în care să pună toţi sâmburii fructelor mâncate. Cireşoaia nu a vrut, până atunci, să dezvăluie nimănui secretul cultivării minunatului pom, de frică să nu aibă concurenţă şi preţul să scadă rămânând astfel fără venit. Acum îi părea rău, şi pentru că îşi simţea sfârşitul s-a gândit să dezvăluie şi altora secretul cireşului. Şi-apoi era prea bătrână să mai care la piaţă coşuri grele încărcate cu cireşe. Ştia că fata noastră dragă n-o s-o lase să moară de foame.
Fata luă coşul mulţumind bătrânei, se duse acasă şi făcu întocmai cum o învăţase aceasta. Nu după multă vreme, în faţa casei sărăcăcioase se ridica un cireş mare, frumos şi plin de roade. Copiii făcuseră roată în jurul lui şi priveau uimiţi minunea. Au mâncat pe săturate, neuitând să-şi pună cireşe-cercei la urechi şi să mulţumească lui Dumnezeu şi Cireşoaiei pentru bucuria care le fusese dată. În fiecare zi, sora cea mare pleca de acasă cu câte un coş plin cu cireşe pe care îl lăsa la câte o casă cu mulţi copii, neuitând să le spună şi taina creşterii. În scurt timp colinele s-au umplut cu aceşti pomi şi de copii cu cireşe la urechi.
Vestea s-a răspândit dincolo de hotarele ţării colinelor, care de acum se numea Ţara Cireşelor. Veneau acolo, oameni din toate cele patru zări şi plecau cu câte un coş cu cireşe pe care îl primeau fără bani odată cu secretul înmulţirii minunatului pom. Şi astfel cireşul a devenit faimos şi s-a răspândit în lumea largă. Ba chiar şi luna iunie, luna în care se coc cireşele, a fost numită de cei bătrâni şi de calendarele bisericeşti: „Cireşar”! Cu timpul povestea sădirii cireşului s-a mai uitat. A rămas însă bucuria copiilor care şi în zilele noastre îşi mai pun cireşe la urechi... şi nostalgia celor mari, care atunci când nu-i vede nimeni îşi mai atârnă cerceii copilăriei la urechi sau în suflet ca să se poată întoarce în timp şi să retrăiască bucuria fără seamăn a acestui obicei.
Sursa autor Cornelia Turlea-Chifu: LEGENDA CIREŞELOR LA URECHI
)
