In vremuri indepartate, dar nu atat de indepartate incat sa fie uitate, drumul de la un continent la altul era o calatorie lunga, ca cea a pasarilor migratoare ce strabateau cerul pentru a ajunge in tari mai calde. La capatul unor luni pe mare si-al rugaciunilor pentru a supravietui, imigrantii paseau in ceea ce atunci, ca si acum, era o cu totul alta lume.
Calatoria mea a fost usor diferita, desi tot in zbor: avion din Varsovia in Amsterdam, asteptat cam 20 de minute si imbarcat catre Portland. A fost si ceva stres: viza, actele, interviul de la aeroport, toate insa au fost mult mai simple decat m-am asteptat si mai putin infricosatoare. Nu am dormit pe avion in cele 10 ore de zbor. Am citit, am tras cu ochiul pe geam, m-am foit, am ascultat muzica si din cand in cand m-am bucurat in sinea mea. Sau m-am bucurat tot timpul si-n rest am avut mici pauze de la nerabdarea ce ma copleasea.
Cand am ajuns in Portland si am iesit din aeroport am inceput sa ma invart, sa ma uit, sa adulmec. Totul mi se parea familiar. Unde e senzatia de alta lume? De ceva complet nou? Parca orasul acesta seamna cu ceva de acasa, parca miroase a o insula, a Corfu sau Las Palmas. Imbulzeala. Studentii chicotesc: prima tigara pe pamant american, prima tigara. Ei da, am tinut-o apoi cu primul mar mancat in America, prima cafea si asa mai departe. A trebuit insa sa treaca o noapte ca sa imi dau seama ca sunt acolo. O noapte pe care nu am dormit-o in ciuda oboselii
La 6 dimineata eram in loby si faceam planuri ce sa vizitez. Charles, receptionistul m-a intrebat ce mai fac, cum imi este, o intrebare care m-a luat prin surprindere de fiecare data cand am auzit-o din partea cuiva strain si care m-a facut sa zambesc de-atatea ori pe zi incat a avea gura pana la urechi a devenit un mod de comunicare. Am inceput sa vorbim. Mi-a desenat pe harta, mi-a dat sfaturi, am glumit. Doua zile am mers cat din Sinaia pe varful Omu si inapoi. Poate exagerez, dar am mers mult, extrem de mult de dimineata pana seara, pe strazi, prin cateva magazine, am trecut pe la posta, prin librarii si baruri, am mancat, am vorbit cu oamenii si am baut bere extrem de buna (habar nu aveam ca berea din Portland este excelenta).
Si la un moment dat, plimbandu-ma sau mai bine spus levitand de pe o strada pe alta si avand tendinta sa fotografiez cam orice, am simtit. Da, eram clar acolo. Molfaiam o gogoasa extrem de pufoasa si foarte glazurata. Si in timp ce dintii mi se incleiau in ea, odata cu dulcele acela prea dulce a venit si senzatia clara de „Toto, cred ca nu mai suntem in Kansas” (in cazul meu Europa). Dar spre deosebire de Dorothy, nu mi-am dorit nici o secunda sa dau din calcaie si sa ma intorc rapid acasa. As fi vrut sa mai stau. Si nu neaparat pentru ca totul ar fi atat de grozav acolo (desi mie asa mi s-a parut), e un colt de lume, cu oameni obisnuiti, care au ochi si nasuri si maini, sunt si acolo masini, copaci, librarii si strazi. Si totusi e diferit. E alta mentalitate, alta arhitectura, alte senzatii. La fiecare pas ma simteam ca intr-un vis sau pe un platou de filmare. Totul mi-a parut firesc, dar fie nu chiar adevarat, fie e pur si simplu palpabil in alt fel.
A durat insa ceva timp sa se instaleze sentimentul. Zborul cu avionul nu te lasa sa intelegi nimic din ce se intampla de fapt. Esti aruncat ca Alice dintr-un luminis in Tara Minunilor si te trezesti brusc acolo. Din cand in cand te gandesti ca ai strabatut un ocean, ca ai fost luat pe sus la propriu si mutat in alt loc. 10 ore de zbor, dar totusi brusc. Dar momentele in care sa stau si sa ma gandesc efectiv la ce mi se intampla au fost rare. Stiam ca voi sta doar cateva zile acolo am incercat sa lungesc fiecare zi, de fapt, nici nu a fost nevoie de o sfortare anume, pentru ca in majoritatea timpului nu mi-a fost somn, sau foame, sau frig, desi m-a si plouat, desi am plecat in cateva dimineti de la hotel fara sa mananc nimic si am dormit de parca as fi fost in sesiune.
Ce-am vazut? Ce-am mirosit? Ce-am gustat? Mai bine va arat fotgrafii. Sunt vii, colorate, le-am facut si mai colorate pentru ca asa imi amintesc totul. A fost atat de intens, incat uneori ma intreb daca s-a intamplat sau doar am visat totul, sau e dintr-un alt film care nu e chiar viata mea. In general stiu sa scriu si pot sa pun in cuvinte ce vreau, insa imi este greu sa explic cum si de ce m-am indragostit acolo si cum imi venea sa imbratisez copacii si-am incercat sa ma abtin ca sa nu par foarte ridicola. Stiu ca sunt subiectiva, nici nu vreau sa va arat o America din carti sau statistici, sau reviste, ci pe cea din inima mea.
In episodul urmator, va voi povesti despre Portland si de ce trebuie pastrat ... ciudat :)
Citeste si partea I!
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
si buna .. si iubitoare :*
)
