Dicnus est? Legitimă întrebare la început de secol IV, transformată în curgerea anilor într-o afirmaţie care nu poate fi verificată decât în timp, atât de canditat cât şi de autoritatea care-l învesteşte. Întrebarea era legitimă atunci, azi fiind doar afirmaţia care, în urma unei cercetări de sine filtrată prin anii de şcoală, dar şi-n cercetarea atentă, sper eu, a celor care-s îndreptăţiţi să facă asta, permit unui tânăr să păşească într-o lume în care va trebui să fie „părinte” atât celor care-s mai mici decât el, dar deseori celor care-s mai mari decât el, rămânând în acelaşi timp, fiu, soţ, tată şi prieten, fără să amestece stările, dar îmbinându-le totodată armonios încât să se facă tuturor toate. Ori cum ar spune apostolul Pavel ucenicului său, Timotei: „nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia”. Şi cum să faci altfel când te trezeşti că după anii de şcoală, în nechibzuinţa tinereţii lipsite de experienţa vieţii, te vezi aşezat în mijlocul unor oameni pe care nu i-ai cunoscut niciodată, dar pe care îi timp îi vei cerceta şi-i vei cunoaşte ca pe propriul suflet în trecerea timpului.
Vrednic este! Cât de vrednic eşti la acel moment, cât de vrednic după nişte ani şi oare cât de vrednic la judecata finală, când se vor vădi toate, inclusiv lucrarea din ogorul sufletelor? La prima slujbă stai îmbrăcat înveşmintele care impun respect în ochii celor care te cercetează atent şi cu golul inerent din capul pieptului, altul decât cel al tracului obişnuit, şi te întrebi cum te vor privi acei ochi peste ani, inclusiv când n-ai veşmintele pe tine. Barba non facit philosophum, aşa spuneau latinii, şi-i tare adevărat, căci zice Scriptura că: „vârsta trebuie să vorbească şi mulţimea anilor să ne înveţe înţelepciunea, duhul din om şi suflarea Celui Atotputernic dau priceperea, nu cei bătrâni sunt înţelepţi şi nici moşnegii nu sunt cei ce înţeleg totdeauna dreptatea”.
Axios (ἄξιος)! Înţeleg că-s mulţi cei care-şi fac munca pentru că trebuie s-o facă spre a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele, mulţi intrând pentru ani de zile într-un automatism searbăd, într-o rutină care ucide pasiunea transformând omul în robotul care doar îndeplineşte ordinele şi împlineşte fişa postului. E drept, zice marele povestitor că „dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; și dacă-i popă, să citească”, adică fiecare să-şi vadă locul său, de s-ar putea însă, cu mare pasiune. Sunt convins că un preot nu va putea aduce niciodată pe toată lumea la biserică, aşa cum un profesor nu va avea niciodată toţi elevii de nota 10 şi cum un medic, oricât şi-ar dori, nu poate salva toate vieţile. Dar când faci din dragoste meseria pe care o ai, când misiunea ta e împlinită cu pasiune, chiar dacă nu poţi cuprinde totul la perfecţiune, din slăbiciune omenească, dacă nu poţi aduce soarele pe cerul fiecărui om, poţi aduce măcar o rază de lumină în ochii celor care încă nu-s pregătiţi să vadă lumina în toată splendoarea ei.
Trecut-au anii, azi 19 în numărătoare, şi când privesc şirul copiilor senini ce se aşează cu bucurie pe soleea sfântului altar, cu lumânările ce pâlpâie jucăuş în mâinile lor, spre a se împărtăşi, îmi dau seama că vrednicia preoţiei nu-i o stare stabilă, fixă, cu un punct culminat, ci-i muabilă, mereu aflată în starea de perfecţionare. Dar copiii nu vin singuri, mai ales cei mici, ci vin cu părinţii lor, adică cu cei pe care i-am găsit copii la început, vin cu bunicii lor, cu cei care erau maturii părinţi ai unor copii mici atunci, la început. Poate că ei, la fel ca mulţi din cei care citesc aceste rânduri, nu se gândesc decât rareori la trăirea preotului din sfântul altar, la faptul că dincolo de taina prefacerii sfinte, euharistice, există o altă mare taină, taina prefacerii omului, a transfigurării care tulbură într-un mod mod paradoxal, spre limpezire, oferind sufletului, chiar şi pentru puţine momente, gustarea stării de rai.
Preotul se află tot timpul între cuie şi mângâieri, între bice şi alinări, între scuipat (în obraz) şi sărutări (de mână), între golgotă şi înviere. Hristice trăiri, indiferent de timp şi zonă, cu clipe în care famiilia trebuie să se supună rigorilor pe care lumea le urmăreşte atent, cu momente în care eşti privat, prin alegerea crucii slujirii, de multe plăceri ale lumii în care trăieşti, dar şi cu bucuria că dincolo de cele pierdute găseşti şi regăseşti, când nu te aştepţi, din ochii şi gura celor care-ţi mulţumesc, plata aceea care nu are nimic de-a face cu mult iubitele valori materiale după care aleargă o lume întreagă.
Chiar dacă aceste rânduri vor fi adus plictiseală multora dintre cititori, gândind că n-au avut o intrigă demnă de adrenalina cu care-s obişnuiţi în acest secol al imaginilor care subjugă minţile şi sufletele, am zis să nu treacă timpul şi să nu se aştearnă praful uitării peste gândurile ce m-au însoţit şi mă însoţesc deseori în clipele slujirii. Pentru prieteni sunt un om simplu, de la ţară; pentru enoriaşi sunt „părintele” lor; pentru familie rămân în stările fireşti în care se poate regăsi un om, fiu, soţ, tată; iar ca preot, indiferent de locul în care mă aflu, rămân acelaşi întrebător, temător şi râvnitor slujitor, aflat în neputinţa de a şti cu adevărat, cel puţin în ce mă priveşte, dacă întrebarea „vrednic este?”devenită afirmaţie în trecerea timpului, este valabilă şi-n cazul nevredniciei mele.
Îmi port veşmintele cu bucurie, da, dar indiferent unde m-aş afla, dincolo de catapeteasmă, la slujire, ori pe uliţele satului la câte un tain de vorbă, nu uit că cei cu care vorbesc, ca şi mine, sunt purtători ai tainei vieţii, ai chipului divin, respectându-i ca pe cei pe care Dumnezeu mi i-a încredinţat să le fiu „părinte”, încercând să le fiu aproape, aşa cum mă pricep, ţinând cont de vârsta şi pregătirea fiecăruia, aşa cum bine spune apostolul neamurilor: căci dacă fac aceasta de bună voie, am plată; dar dacă o fac fără voie, am numai o slujire încredinţată. Care este, deci, plata mea? Că, binevestind, pun fără plată Evanghelia lui Hristos înaintea oamenilor, fără să mă folosesc de dreptul meu din Evanghelie. Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi; cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără lege, deşi nu sunt fără Legea lui Dumnezeu, ci având Legea lui Hristos, ca să dobândesc pe cei ce n-au Legea; cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii”.
Vrednic este?
)
