La început am zis să nu scriu, gândindu-mă serios la faptul că lumea e sătulă de anumite vorbe, în special de cele care vin să aducă cititorului o paletă de culori ale naturii ce intră în antinomie cu ştersele dar mult savuratele imagini prezentate pe la tv ori poate chiar cu mult prea „fardatele” imagini ce primesc mii de like-uri prin diversele pagini virtuale.
Şi cum latinii nu spuneau degeaba verba volant scripta manent, am zis să scriu câteva rânduri despre starea minunată pe care am trăit-o într-o dimineaţă de iulie, în miez de vară, într-un scurt circuit (neprogramat) pe un drum bine asfaltat, dar străjuit pe ambele părţi de lucrarea naturii ce-şi vede imperturbabil de lucrarea ei în desăvârşirea culorilor şi a mirosurilor ce dau viaţă verii. A plouat minunat mai alaltăieri seară, o ploaie cum n-am mai văzut de ani buni, curată, bogată, liniştită. A doua zi, dis-de-dimineaţă, o rouă cristalină îmbrăca tot verdele ce se pregătea de întâmpinarea soarelui ce abia îşi scotea razele din ultimul nor rătăcit pe cerul dimineţii. Zice-se că obişnuinţa e o a doua natură. Eu nu zic nici da, nici nu. Pe de o parte, ca unul ce sunt născut/crescut/trăit la ţară, am această obişnuinţă, ca la ceasul dimineţii să privesc natura, schimbările ei din timpul nopţii (foarte mari uneori) modul în care dincolo de tumultul vieţii omeneşti, flora şi fauna îşi văd de mersul lor ocrotite fiind (scripturistic vorbind) doar de Cel de sus.
Cum ar zice Hristos (cu referire la zbaterea omului) „priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte……luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia”. Pe de altă parte, grija şi dorinţa de a face cât mai multă treabă, uneori, răpeşte bucuria admirării acestui spectacol al naturii. Am plecat cu bicicleta pe drumul dintre sate şi mi-am umplut plămânii de aerul curat al dimineţii, mi-am limpezit ochii cu imaginile de rai ce străjuiau de-a stânga şi de-a dreapta drumul meu, mi-am liniştit sufletul văzând bucuria de pe chipurile celor întâlniţi, pentru că oamenii sunt liniştiţi, sunt fericiţi chiar că anul acesta este unul de belşug, contrat tuturor previziunilor alarmiste de la început de an. Nu ştiu voi, cei ce citiţi, când aţi fost ultima dată în natură, când aţi respirat aerul dimineţii cu parfumul inconfundabil al naturalului, cel pe care nici un creator din lume nu-l poate capta în vreo sticluţă de parfum. Mirosul mătăsii de porumb se combinase cu mirosul corcoduşelor coapte iar iarba proaspăt cosită prin dreptul vreunei porţi se combina şi el minunat cu restul, făcând loc inconfundabilului miros al florilor de regina nopţii care încă nu doreau să cedeze în faţa zorilor. Câte un nuc , ici-colea, răspândea mirosul tare al frunzelor sale vii iar din câte o curte, finuţ, câte un cais răspândea mirosul dulceag al fructelor căzute pe jos în răpăiala ploii. Peste toate, concertul din micul zăvoi ce creşte pe malul gârlei, aducea cumva cu un recital de mulţumire adus Creatorului, întărind asta prin zboruri largi în oglinda apei ce leneş curge către mare. Doar ciulinii trişti şi sfrijiţi, căci, ca niciodată, în mijloc de vară, când ei ar fi tronat pe câmpuri bucurându-se parcă de suferinţa plantelor arse de soare, acum s-au făcut mici.
La vreme de bogăţie forţa lor e ştearsă, binele şi bunul anihilându-le puterea hâdă cu care deseori sfidează munca truditorilor. Ce mic poate deveni răul când binele triumfă, ce nesemnificativ şi banal. Spectacolul naturii mi-a readus aminte cuvintele psalmistului, „cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!”
Şi pedalând prin aerul curat al dimineţii, înainte de a pleca la inerentele probleme ale vieţii, am revăzut la întoarcerea spre casă, cum oamenii cu zâmbetul pe faţă, se duc rând pe rând să-şi privească şi să-şi lucreze pământul. Anul acesta au mai puţin ciulini pe câmp, dar au mai multă bucurie în suflet. Şi toate doar după o ploaie curată de vară…. .
)
