„……vreme este să taci şi vreme să grăieşti” Ecclesiastul III
„Foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei. Limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul.” Iacov III, 6-10
Tare mult îmi plac aceste rânduri scripturistice. Recunosc, sunt genul de om care vorbeşte mult. Uneori vorbesc prea mult, devenind obositor pentru cei din jur. Iar partea mai rea este că nu de fiecare dată vorba este ziditoare. Căci mintea lucrează pe cele ale lumii şi vorba rosteşte lucrarea minţii. Iar de multe ori această lucrare este dăunătoare, căci lucrează din aprinderea simţirilor trupeşti. Amintiţi-vă de Petru care cu iuţime i-a promis Mântuitorului că îl va urma până la moarte. Cu aceeaşi iuţime s-a şi lepădat de trei ori, chiar cu blestem. E drept, apoi, a plâns cu amar.
Unele lucruri în viaţă pot fi evitate prin înfrânarea limbii. Că nu degeaba se spune că tăcerea e de aur. Dar acest aur nu e la îndemâna oricui, căci cine ştie să-şi păstreze tăcerea conştiinţei în cunoştinţă şi cu bună pricepere îşi păstrează prietenii şi se apără de duşmani. Fireşte că tăcerea osânditoare a lui Hristos în faţa lui Pilat a făcut mai mult decât o mie de cuvinte. Dar cine are această tărie a tăcerii vorbitoare înaintea semenilor? Puţini sunt cei care ştiu să tacă, să evite războiul declaraţiilor, să potolească puhoaiele de nestăvilit a gândurilor tulburi ce se revarsă deseori peste câmpiile liniştite ale sufletului.
La Iaşi există o cameră a tăcerii, o cameră fonică unde se spune că nu poţi rezista mai mult de 15 minute. Liniştea este aproape de perfecţiune. Îţi poţi auzi sângele curgând prin vene, bătăile inimii şi mai mult ca sigur gândurile. Într-o lume unde gălăgia este normalitate tăcerea este socotită o boală, iar asta pentru că puţini sunt cei care ştiu să asculte tăcerea.
Apoi, cred că mai avem de învăţat cum este cu tăcerea interioară, căci de multe chiar în interiorul nostru e gălăgie. Trebuie să învăţăm să ne ascultăm pe noi înşine, să vorbim prin tăcere, fără de cuvintele ce uneori ne pot osândi. Şi mai zic că tăcerea poate înceta doar când oferi iertarea, când spui adevărul, când strigi după ajutor.
Pentru azi am vorbit destul. De aceea închei cu cuvintele psalmistului ce zice frumos „pune Doamne pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele”.
)
