Ştiţi deja că o parte a postărilor mele au legătură strânsă cu întâmplări de zi cu zi, fie ale mele, fie ale altora. Şi asta nu oricum, ci filtrate prin prisma ochiului duhovnicesc, poate nu suficient de luminat încât să cuprindă tot ceea ce ar putea fi spus în anumite situaţii ale vieţii.
Postarea de azi reprezintă un gând mai vechi de a vorbi despre întâmplări rele din viaţă, gând nematerializat din lipsa elementelor concrete, proaspete ca timp, de care să mă folosesc în explicarea unor idei. Ori clipa s-a produs aseară, clipa sau secunda, că e o diferenţă între cele două măsuri, una despre care am tot vorbit cu alte ocazii.
Aseară, am făcut sport extrem fără voia mea. Poate unde nu am mai fost la munte de vreo 17 ani pentru probat pârtia. Aşa se face că aseară am reuşit o coborâre spectaculoasă pe scara podului. O secundă de neatenţie în care am avut o clipă de reflecţie în compania unor stele verzi. Adică într-o clipă de cădere necontrolată am reuşit să număr toate cele 12 trepte metalice şi îngheţate în timp ce mă îndreptam vertiginos spre zăpada de la baza scării. Dar nu numai că am numărat treptele. Am conştientizat, în acelaşi timp, nu pentru prima oară desigur, că sunt momente în care Dumnezeu te cercetează din iubire, cu încercări trecătoare şi dureroase pentru redresarea sufletească.
Poate e şi vina mea, că deseori cer în rugăciune pedeapsă pe lumea asta pentru a scăpa pe lumea de dincolo mai uşor. Cum zice Ecclesiastul II-5 ,,în foc se lămureşte aurul, iar oamenii sunt încercaţi în cuptorul smereniei”. Apoi Solomon spune „nu te descuraja când eşti mustrat de Dumnezeu! Mare lucru este necazul! Este mare lucru pentru că-l face pe bărbat să ajungă încercat şi să înveţe virtutea răbdării.” Şi nu spre disperare, căci Pavel spune că „nu vă va lăsa să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci odată cu ispita vă aduce şi scăparea din ea, ca s-o puteţi răbda.”
Aşa că în afara faptului că puteam rămâne cu un picior după gât, cu coloana porţionată ca şira de porc pentru ciorbă ori cu trupul pe jos şi sufletul spre judecată, nu m-am ales decât cu mustrarea. Că n-am păţit nimic, şi sunt vreo patru metri de cădere, iar asta pe întuneric, fără saltea şi cască.
Şi pot să spun că mă bucur de două ori. Odată mă bucur că n-am păţit nimic fizic, doar câteva stele verzi frumos ordonate pe retina zdruncinată şi a doua oară pentru că am fost mustrat pentru diversele şi „nevinovatele” fapte ce se strâng uneori în traista sufletului.
Aşa că nu vă supăraţi pe povestirea mea, adevărată de altfel, pentru că reprezintă o stare de fapt ce mi se întâmplă la un interval de timp. Asta nu înseamnă că mereu cad de pe scară. Ci că, uneori, sunt atenţionat prin lucruri fireşti pentru lucruri sufleteşti. Iar asta în locuri cunoscute unde crezi că nu poţi face niciodată un pas greşit, că doar nu era prima dată când coboram scara.
Într-un fel, această coborâre fizică a fost o urcare duhovnicească. Şi mulţumesc lui Dumnezeu că nu am aripi, că din mândrie puteam fi mai sus, iar căderea ar fi fost fatală.
, desigur, după ce m-am asigurat că-s bine. 
Mulţumesc frumos pentru gândul bun!
)
