Deci, adică fără „deci”, căci ar suna a concluzie, chit că până la urmă cele pe care le voi scrie în blog tot concluzii sunt. Aşadar fără „deci”, folosim altă introducere, ca nu cumva să credeţi că am terminat de scris înainte a începe, deh, sindromul post concediu se simte şi la mine, căci om sunt şi eu.
Vasăzică se mai duse o vară, şi ce repede s-a dus, aşa de repede încât pasionaţii de selfie-uri n-au apucat să-şi posteze toate pozele, darămite să mai gestioneze şi like-urile primite. Dar şi toamna-i un anotimp frumos, aşa că sezonul de capturi WOW cu soarele verii continuă până la căderea frunzei, numai bine de curăţat cardurile de memorie pentru sărbătorile de iarnă.
Ioi, cum ar zice o prietenă, sindromul ăsta post-concediu, vacanţă, e mai periculos decât astenia de primăvară. Te uiţi în gol după ce priveşti pozele făcute peste tot şi de gândeşti că urmează un an nou fericit alături de colegi, de şefi, de aglomeraţia din trafic, de facturile ce te aşteaptă pe pantofarul de la uşă ori pe frigider, asta dacă nu cumva, lipsind prea mult de acasă le vei găsi îndesate în cutia poştală. Ştiu, unii abia aşteaptă concediul următor, şi-i cred, în definitiv un an trece repede, chiar dacă ploile de toamnă vor deveni depresive, locurile de parcare pline, circulaţia oprită la iarnă şi primăvara care nu mai e primăvară. Şi peste toate, la cine e cazul, lipsa mişcării de peste vară începe să-şi lase semne pe la şolduri, pe picioare şi mai ales la burtă, selfie-urile de vara nemaifiind postate de-a întregul, ci doar aşa, cu faţa, eventual cu ochii, căci ei rămân mereu neschimbaţi.
Vorba lungă sărăcia omului, aşa zice vorba. Cum a trecut vara şi peste mine, om simplu de altfel, nu puteam să nu relatez câte ceva din cele petrecute în micul concediu (din bucăţi făcut) de aproape 8 zile. Fără dar şi poate că punctul forte al concediului este acela că te poţi bucura de timpul petrecut cu familia fără grija treburilor din casă şi curte, pleci şi gata, mănânci unde doreşti şi ce doreşti, desigur, varianta perfectă fiind acolo unde-i ieftin şi bun, nu zic şi mult, pentru că eu sunt o persoană, cum ştiu toţi prietenii mei, care abia dacă ciugulesc câte ceva, întocmai ca o vrăbiuţă. Apoi întâlnirea cu prietenii este iarăşi un lucru minunat în concediu. În fiecare an, de ceva vreme, am bucuria de a mă întâlni cu prieteni cunoscuţi în virtual, cu unii deja mă reîntâlnesc, fiecare din ei având poveşti de viaţă, clipe frumoase şi tumultoase de povestit. Un concediu în care să nu mă întâlnesc cu prieteni mi s-ar părea un concediu sărac. În definitiv, pe plajă de exemplu, după ce te bate soarele în cârcă, sătul fiind de „porumbul cu sărică ce face bine la burtică”, de reclama lui, că de mâncat am mâncat acasă, ori de merele „clasurate”, ce poţi face mai mult, scăldat, nisip şi reclamă. Hmmm, am marele noroc că nu merg la mare în weekend-uri, altfel aş fi putut să fiu luat pe sus la concertele maneliştilor. Oare care o fi procentul celor care, mergând la mare, ascultă măcar cinci minute concertul minunat, dimineaţa, orchestrat de valurile mării?
La munte a fost minunat, aerul curat din zona Mănăstirii Peştera, spectacolul naturii sălbatice din jur, apa rece şi cristalină, ordinea în care urcă oile pe munte şi aparenta leneveală a câinilor ciobăneşti îţi dau un aer de siguranţă şi puritate. Un pic de amărăciune, un pic mai multă chiar, te încearcă atunci când vezi mizeria şi mizeriile lăsate de turişti pe la Babe şi Sfinx, aceleaşi mizerii şi murdării regăsite la barajul de la Vidraru, aproape lipsit de apă, pigmentat cu pet-uri de diverse culori şi mărimi.
Iarăşi, o treabă bună a concediului, este aceea că poţi mânca fără grija gătitului, că poţi alterna mâncărurile după zonă, după oră, după poftă, încercând mai multe variante a aceluiaşi produs ori produse diferite cu gusturi combinate, eventual exotice. Nu fac excese de mâncare, chit că-s gurmand, recunosc, dar uneori aripioarele picante de la KFC ori ciorbele de burtă sunt adevărate tratamente împotriva foamei provocate de apă ori de urcatul pe munte. Nu că tochiturile nu-s bune, ori că banalele îngheţate, cu arome diferite (încercate şi ele) n-ar fi pe gustul vostru, deşi, să ştiţi, am mâncat un bulz tare bun pe Transfăgărăşan, din aceeaşi zonă culegând şi câteva flori de (pe la) colţ specifice zonei, cârnaţi de oaie, de porc şi telemea, urdă şi alte asemenea „medicamente” numai bune de luat pentru aerul rarefiat din zona Bâlea Lac.
Aaaa, am şi poze, desigur, nu selfie-uri, ci aşa, din diverse locuri. Pozele am să le postez separat, pe unde am loc, nu pe blog, aici e zonă destinată mai ales iubitorilor de literă şi comentarii, căci dacă aş posta pozele întâi, mai mult ca sigur că procentul (şi aşa mic) al celor care citesc tot blogul ar scădea dramatic.
Mă bătea gândul să închei în stilul americanilor, ştiţi voi, cel de la decernarea premiilor Oscar, cu mulţumiri tuturor celor cu care am interacţionat în aceste zile, dar ei ştiu că bucuria vederii şi revederii a fost mare şi că nu trebuie să vorbesc mult despre asta.
Hmmm, ziceam că-i un blog despre sindromul post-concediu şi m-am întins la vorbă cu cele făcute de mine în timpul liber. N-are rost să vă mai vorbesc despre nedoritul sindrom, în definitiv fiecare din voi, dacă doriţi să mai alinaţi din suferinţă, vă puteţi pune pe desktop câte o poză, de ce nu un slide, cu momentele frumoase ale concediului, măcar aşa, până vă beţi cafeaua amară a dimineţilor de după întoarcerea la lucru, incomparabil mai slabă (ca savurare zic) ca cea a dimineţilor din concediu, când nu te deranja nimeni.
Apropo, dacă vă cumpăraţi cârnaţi de casă şi bulz, nu uitaţi, trebuie să faceţi o mămăligă mare, aburindă, altfel nu vor avea niciun gust.
Intrebarea este : trebuie sa-mi asum si patru sindromuri de alea ce se spune aici? 
, tare mi-e că după a treia vizită să nu ziceţi că venim prea des. 
)
