Iar am dat kilometrajul peste cap, cum spun şoferii mai experimentaţi. În luna ce taman se scurge încetişor prin ţurţurii ce s-au format de la atacul ultim (sper eu) al iernii ce-şi dă duhul cum răsare un pic soarele, am cântat foarte mult. Am cântat şi am vorbit ore în şir, zi de zi, ascultând în pauze micile şi marile probleme ale oamenilor şi ale prietenilor mei. Printre picături, drumuri, multe drumuri. Mă gândeam într-un dintre drumuri la Hristos, care, obosit de drum, s-a aşezat lângă fântâna lui Iacov şi acolo, a purtat o discuţie cu o femeie străină, luminându-o cu privire la apa vieţii. Nicidecum nu trebuie să mă vait vreodată de oboseală, fiindcă eu, azi, parcurg anumite drumuri nu pe jos, ci în maşină (aşa amărâtă cum e ea) ascultând muzică şi poate chiar bând câte o gură de cafea.
E diferenţă, ştiu, şi deseori mă gândesc că festina lente a rămas doar un dicton, greu de aplicat azi. Pe căile vieţii, indiferent cum/când/cu ce sunt parcurse, întâlnim situaţii de viaţă, la limită unele, care ne dau de gândit, situaţii ce direct sau indirect ne influenţează percepţiile despre viaţă, despre viaţa pe care o trăim lângă oamenii ce creează aşa-zisa societate, care societate, dacă am privi-o prin definiţiile DEX-ului, ar trebui să fie utopica comunitate structurată unitar prin legăturile comune de idei şi practici. Numai că… . Ieri seară, aflat într-un mare hipermarket, am avut trista experienţă (nu că n-aş fi ştiut asta) să văd ce înseamnă altruismul şi responsabilitatea omului de lângă tine. Căci, o ceartă izbucnită din senin între doi bărbaţi, a degenerat într-o bătaie sub privirile soţiilor lor, ale copiilor lor, ale celor ce treceau impasibili, a celor ce priveau ca şi cum ar fi fost o transmisiune tv în direct şi a agenţilor de pază de la diverse firme, ce-şi mângâiau staţiile de transmisie folosindu-le pentru a comenta cu ce sunt îmbrăcate anumite doamne. Am vrut să intervin, numai că, în momentul acela, când cei doi protagonişti în care fierbea sângele ce le întunecase mintea taman se duelau, când numai vorbele de ocară şi pumnii dictau, când nu auzeau de rugăminţile soţiilor lor, a fost lovit un copil, din greşeală, de propriul părinte.
S-a făcut linişte totală, căci doar boxele magazinului mai cârâiau obsesiv câte o reclamă. Cu nasul plin de sânge copilul a fost luat în braţe şi dus repede la maşină, spre spital cred, lăsând în urmă orice animozitate existentă. O doamnă a întrebat un gardian de ce nu s-a intervenit. Replica a fost simplă, vreţi să-mi pierd locul de muncă? nu e în jurisdicţia mea. Într-adevăr, nu era, căci erau aproape doi metri până la locul scandalului, iar scaunul avea probabil senzor de alarmare, setat să sune când gardianul se ridică, părăsindu-şi postul. Trist, foarte trist. Spune Scriptura că înţelepciunea omului chibzuit este de a-şi înţelege calea lui, căci nebunia, care e bucuria omului fără minte, dărâmă calea lui. E post, bine, nu vorbesc de postul acela transformat în cură de slăbire, nici în postul acela în care se totul (de dulce) e înlocuit cu delicatese bio, nicidecum. Vorbeam de postul acela interior, al minţii şi al sufletului. Căci în cărucioarele ce formează deseori cozi aidoma celor de pe autostrada soarelui în plină vară se transportau tone de mâncare de post, adică hrana celor ce priveau impasibili, ori chiar distraţi, cum doi oameni se loveau, cum două tinere femei plângeau alături de copilaşii lor.
Zice Hristos, Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa, dar prea puţini aud acest lucru, calea oamenilor este alta, căile oamenilor (nu generalizez) sunt cărări ce dau spre înfundătură, spre locul unde nu se mai poate face întoarcere, căci strâmtorarea timpului, cel ce ne obligă la luarea unor decizii în timp scurt, provoacă nebunia ce întunecă minţile oamenilor cu burţile pline. Altfel, prin păduri, pe lângă drumurile pe care am mers, am văzut o mulţime de flori de primăvară ce nu s-au dat bătute în lupta lor cu zăpada. Dârzenia şi gingăşia lor întăreşte speranţa sosirii primăverii, căci ele ştiu sigur că vor primi până la urmă şi soarele care să le veselească petalele arse de răceala gheţii.
E post, e frig, sunt încercări şi drumuri. Toţi aşteptă soarele, unii însă, pe lângă soare, mai aşteaptă şi ….. Lumina.
)
