Azi m-am gândit să scriu un blog mai uşor, ca de week-end, căci weekendul este timpul săptămânii când mulţi îşi petrec timpul cu familia ori prietenii. Aşa că azi am zis să vorbesc un pic despre prietenie. Nu am cum să acopăr în postare tot ce gândesc, nu am cum să ştiu totul despre prietenie, de aceea poate că prin comentarii veţi reuşi să completaţi din experienţă ce nu am cuprins eu. În evanghelie se găseşte un pasaj în care, patru prieteni îşi duc amicul bolnav înaintea Mântuitorului. Hristos văzând credinţa lor i-a spus slăbănogului, iertate-ţi sunt păcatele.
Mi-a plăcut enorm acest pasaj. De ce? Pentru că majoritatea oamenilor au prieteni când sunt avuţi şi sănătoşi. Când te părăseşte avuţia ori sănătatea, încet, încet te părăsesc şi prietenii. Sau mai bine zis cei pe care-i credeai prieteni. Solomon spune căprietenul adevărat iubeşte oricând iar în nenorocire ajunge ca un frate. Ori poate Ioan evanghelistul spune şi mai bine mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Nobil gest ori poate normal, cel din evanghelie. Să găseşti la vreme de necaz nu unul, ci patru prieteni care să meargă cu tine până-n pânzele albe, nu găseşti pe toate drumurile. Cred că aţi înţeles ce vrea Scriptura să spună. Noi, oamenii, spunem căprietenul la nevoie se cunoaşte deşi putem zice şi că anevoie se cunoaşte. Prietenia nu se întreţine cu linguşeală, cu clevetire, cu bani. O prietenie adevărată are câteva semne; dă, primeşte, întreabă, se destăinuie, mănâncă şi se bucură. Fiecare om îşi alege prietenul după cum doreşte. Nu există un îndreptar în alegerea prietenilor. Copilăria este cea mai prolifică perioadă. Copii nu ţin cont (cel puţin aşa era cândva) de rigurozităţile adulţilor. Ei se împrietenesc pur şi simplu; îşi împart jucăriile şi se pun pe treabă. Adulţii însă sunt mult mai selectivi, ceea ce este corect într-un fel, că paza bună trece primejdia rea. În lumea reală puţini se pot lăuda cu prieteni de suflet. Cu prieteni cărora să le spui orice, oricând fără vreun risc. Nu zic că nu sunt, ci că sunt puţini. În secolul XXI există şi prieteniile virtuale. Pe de-o parte se aseamănă cu cele din realitate, pentru că dintr-un grup lărgit, uneori prea lărgit, doar câţiva îţi aproape. Lumea virtuală prezintă o prietenie în care discuţiile se poartă în afara trupului, prin avatar. E un fel de copie palidă a ceea ce se întâmplă după ce sufletul părăseşte corpul. Numai că sufletele comunică telepatic, fără vorbire articulată.
Comunică prin dragoste, prin lumină, printr-o prietenie dusă la perfecţiune. În virtual, poţi avea prieteni al căror nume nu-l cunoşti cu adevărat. După o perioadă, prin mesaje private se pot crea legături mai bune, ba chiar se pot obţine rezultate frumoase, căci deseori prietenia virtuală s-a materializat în proiecte comune, în întâlniri şi acţiuni constructive şi de bun simţ. Există şi reversul medaliei simţit de mulţi dintre utilizatorii spaţiului virtual, partea urâtă a anonimatului, a anonimilor ce nu au cunoscut ce înseamnă eleganţa în discuţii şi prietenia bazată pe dialog. Nu mă lungesc cu vorba. Mai spun doar că tovărăşiile rele strică obiceiurile bune, cum spune apostolul Pavel. Şi dau slavă lui Dumnezeu că până acum mi-a rânduit prin propria-mi alegere numai prieteni buni. Acu’, nu ştiu care o fi părerea lor despre mine.
)
