"Tată, am greşit la cer şi înaintea ta"! Acestea sunt cuvintele grăite de fiul risipitor către tatăl său la întoarcerea din ţinutul păcatului, din îndepărtata ţară a plăcerilor trecătoare unde banul se cheltuie pe dezmierdări şi timpul curge împotriva veşniciei. Multe sunt pildele spuse de Mântuitorul Hristos, dar unele dintre ele parcă anume sunt spuse şi scrise, încât de multe ori zic că Mântuitorul ştia sigur că printre cei care o va citi se va găsi şi un păcătos ca mine. Şi zic asta cu simţ de răspundere, ştiind plecarea omului spre cele rele din tinereţile sale, din lipsa unei minţi coapte în rugăciune şi a unui trup smerit prin postire. Căci vă mărturisesc, asemenea fiului risipitor sunt şi eu. Mi-am cerut şi primit de la Dumnezeu averea, mintea, sănătatea şi cu ele în loc să-mi înmulţesc talantul am pribegit pe cărările vieţii urmărind frumuseţile lumii, gustând din plăcerile omeneşti, ascultând la poveştile oamenilor, judecând pe cei care caută dreptatea, fără să înţeleg pe cei neştiutori, smerindu-mă în mândrie falsă şi mergând înaintea sfântului altar jdrelit, zdrenţuros şi mocirlit, crezând că mi se cuvine de drept tot ce-mi doresc pentru că de asta m-a făcut Dumnezeu. Vă spun drept că de multe ori am imitat pe fratele cel mare din pilda Mântuitorului, privind cu invidie pe cei care reuşiseră să-şi recunoască păcatul, poftind la iertarea pe care ei au primit-o, râvnind la curăţia cu care ei se apropiau de potir pentru că se căiseră din inimă pentru cele săvârşite, fără să mă gândesc măcar că pentru mine Dumnezeu păstrase toate cele bune, toate acele lucruri de care eu mă foloseam şi pe care nu le apreciam. Nu m-am gândit o clipă că tatăl, Dumnezeu cel care venise să-l caute pe cel pierdut, aştepta momentul în care fiul risipitor se va întoarce să guste pâinea de pe masa mereu pregătită, să guste din viţelul cel gras jertfit pentru bucuria reîntoarcerii către casa părintească.
Azi, când scriu această meditaţie, cuget la ce a făcut Dumnezeu Tatăl pentru mine şi ce n-am făcut eu pentru El. Mă uit la icoana răstignirii şi privesc la palmele mele. Palmele mele nu poartă semnele cuielor, dar deseori poartă trupul lui Hristos în întregime, în chipul sfintei Împărtăşanii, şi mă cutremur gândind că sunt nevrednic a purta în mâinile mele pe cel ce ţine universul în palma Sa.
De multe ori, când poate îmi doream să mănânc din roşcovele porcilor, din mâncarea celor ce nu fac voia lui Dumnezeu, când îmi doream să fiu ca ceilalţi, uitam de Dumnezeu, era uşor să fii fiu risipitor, era plăcut, era odihnitor. Azi, când privesc în urmă, nu mă mai ia somnul la gândul că perfida moarte mă putea găsi în starea de porcar, de călăuzitor al animalicului din firea umană, când eu de fapt trebuie să fiu păstor al oilor din turma de Dumnezeu încredinţată..
Apoi la un moment dat, văzând cum talanţii se împuţinează, cum timpul trece, hrana e pe sfârşite am început să-mi revin, să-mi vin în fire, aşa cum spune Evanghelia. De atunci alerg la altar cu frică dar şi cu dragoste ştiind că Hristos mă aşteaptă ca să se jertfească liturghie de liturghie pentru mine şi pentru tine, cel care citeşti, pentru tine cel ce vii la biserică sau vei veni vreodată, la casa părintească, unde Tatăl ne aşteaptă nu ca pe nişte slugi, ci ca pe fiii săi pierduţi şi aflaţi, morţi şi înviaţi.
Această postare nu e predică, căci predica o spun la biserică, pentru cei ce pot veni la slujbă. Aceasta este o meditaţie a condiţiei mizere în care de multe ori m-am regăsit, târât cu voia mea sau nu, de cel viclean.
De aceea azi n-am să comentez aceste rânduri, lăsându-vă vouă posibilitatea de a comenta, dacă doriţi, despre condiţia umană în anumitele încercări ale vieţii.
)
