Trecuse pe strada aceea de nenumărate ori, şi nu oricum, ci cu mare atenţie, rărind paşii pentru a putea privi peste gardurile frumos vopsite până spre ferestrele dinspre care uneori răzbăteau râsetele celor dinăuntru, de veneu vălutuci de mirosuri ce trădau mâncărurile alese ce se aşterneau la mese. Ce diferenţă mare este între străduţa sa, una pe care se merge alert, unde mirosurile şi zgomotele sunt comune, banale, unde lipsa gardurilor oferă un peisaj care obligă pleoapele să stea mai mult închise, şi străduţa cochetă pe care locuiesc cei despre care auzise la început că-s în top.
Pusese pariu cu sine însuşi că va locui şi el acolo, asta într-o zi, când, privind pe strada aceea, a gândit că trebuie să fie printre cei pe care lumea îi priveşte cu admiraţie. O vreme şi-a dorit asta cu ardoare, se vedea printre cei ce râdeau şi se distrau la copioasele mese, se vedea mâncând din alesele bucate, minuţios meşteşugite pentru ochii celor ce căutau şi cel mai mic cusur celor din jur pentru a avea încă un subiect de râs. Mirajul celor văzute în casele celor pe care şi-i dorea prieteni îl făcuse să se îndepărteze tot mai mult de locul din care plecase, uitând ca prin farmec că unul din primele lucruri învăţate în viaţă a fost acela care spune că „bogăţia strânge prieteni fără număr...”, uitând, desigur, că numai în vremea sărăciei şi a durerii se păstrează adevăraţii prieteni.
Se întâmplă uneori să fii invitat în anumite case. Cel care-i mai puţin bogat, te invită în camera de la drum, camera aia bună, acolo unde nu intră nici el decât rareori, oferind celor care le calcă pragul posibilitatea să le stea pe pat ori la masă taman acolo, unde ei păstrează ca într-un paraclis, tot ceea ce au mai bun. Şi nu cred că-i suflet care să nu fi stat la masa omului cu inimă deschisă şi să nu se bucure de bogăţia simplităţii, să nu se sature din bucatele servite ca o împărtăşanie curată. Alta-i starea (dar nu generalizez) , în casele celor avuţi, căci, din toate camerele mari eşti poftit în hol, într-un colţ uneori, simţind parcă cum se strâng pereţii să te sufoce. Asta în cazul fericit, pentru că de multe ori locul din faţa uşii devine antecamera ce leagă un gând copilăresc de realitatea dură a maturităţii.
Pe strada celor mari acum se intră greu, căci gardurile frumos vopsite au dispărut de multă vreme, unele fiind înlocuite de porţi imense peste care nici vrabia nu cuteze să treacă, iar altele, străjuite de gardienii impasibili la dasul fulgilor de zăpadă ori la jocul fluturilor în soarele de mai. Şi peste ele, peste toate, se află lacătele mari, lacătele care nu ştii dacă-s făcute să oprească pe cei de afară pentru a nu putea intra înăuntru, ori dacă-s făcute să ţină legate sufletele mici ale unor oameni care, fără să-şi dea seama, au devenit proprii lor prizonieri.
Zice Scriptura aşa: „pe bogat, când se clatină, îl reazimă prietenii; iar cel sărac, când cade, este respins de prietenii săi. Bogatul, când alunecă, mulţi sunt care îl sprijină; când spune cuvinte nebuneşti, îi dau dreptate”. Şi trecând mai departe se gândea că în viaţă mai bine pierzi un pariu, decât să pierzi pariul cu viaţa.
)
