A nins. A nins frumos, cu fulgi senini, cu fulgi jucăuşi în bătaia vântului nehotărât, a vântului ce oscila între bătaia lină şi viscolul aprig. Din văzduh, miliarde de forme albe s-au aşezat pe pământul negru ce-şi aştepta plapuma pentru iarna cea lungă şi rece.
Nu ştiu de ce am asociat mereu viscolul cu gândurile răvăşite, negre, pierdute. Iureşul acela de fulgi de zăpadă care nu-şi găsesc starea în bătaia vântului impasibil parcă ar fi o continuă căutare a răspunsurilor ce nu pot fi date din cauza instabilităţii de moment. Şi se aşază troiene periculoase de trăiri ce greu ies la suprafaţă. Numai că albul liniştitor îmbracă tot, iar gândurile se limpezesc, se luminează şi totul capătă un sens. Este sensul vieţii, este viaţa naturii în care noi ne trăim vieţile.
Aproape de fiecare când a nins m-am gândit la omul de zăpadă. Şi am încercat deseori să fac o analogie între omul normal şi omul de zăpadă. Noi suntem creaţi să fim calzi, el e rece din creaţie. Cu toate acestea, aşa cum în noi ar trebui să se simtă căldura divină din inima noastră, din sufletul nostru, la fel ar trebui să se vadă la omul de zăpadă "amprenta" celui ce l-a creat.
Fulgii de zăpadă, celulele ce dau sens omului de zăpadă, se lasă modelaţi de mâinile calde ale celor ce adună omătul pentru a da „viaţă” unui om care zâmbeşte nestingherit de cele ce se petrec în jur. Şi nu doar atât. Le oferă trecătorilor, copiilor, chiar şi celor trecuţi de vârsta copilăriei, posibilitatea să zâmbească pentru o clipă în trecerea lor spre cele de zi cu zi.
Îmi aduc aminte din copilărie de primul om de zăpadă. Ori că eram eu prea mic, ori că l-am făcut prea mare, treaba este că mi-a luat ceva timp până l-am desăvârşit. Îl priveam mereu şi abia aşteptam dimineaţa să văd dacă mai este întreg. Am fost tare mâhnit când într-o zi, am observat că sub razele soarelui a început să se topească. Lacrimile îmi jucau în ochi şi nu înţelegeam de ce se scurge puţin câte puţin într-o băltoacă de apă ce se retrage în pământ. A fost prima lecţie de viaţă pe care am înţeles-o, am fost temelia celorlalte învăţături despre trecerea vieţii.
Antoine Lavoisier spunea că în natură „nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă”. Dar asta nu o poate înţelege toată lumea, nu un copil, nu cineva care pune inimă, suflet, dăruire în lucrurile pe care le creează, pe care le zideşte.
Viaţa omului de zăpadă e scurtă. Dar în scurtimea ei nu aduce decât bucurie celor din jur. E o lecţie pe care oamenii reali n-au învăţat-o niciodată. Omul de zăpadă nu are inimă, dar noi, cei ce avem inimi calde, putem oferi celor din jur, măcar bucuria pe care o oferă un om de zăpadă.
...
)
