Soarele urca domol pe nevăzuta-i cărare, aruncând săgeţi din ce în ce mai aprige spre grădina ce se trezea la viaţă după somnul scurt al nopţii de vară. Mărgeluţele de rouă dispăreau văzând cu ochii lăsând frunzele verzi ale plantelor să se moleşească uşor în bătaia astrului dogoritor, căci adierea plăpândă a vântului nu reuşea să le clintească decât într-o leneşă legănare.
Pe potecuţa dintre legumele ce stau aliniate ca nişte soldaţi disciplinaţi, cu ochii cârpiţi de somn, cu o păpuşă-n braţe, copila se aşeză cuminte lângă părinţii ce jumuleau buruienile ce viguros căutau spre cer, ajutate pesemne de ploile căzute în ultima vreme.
„De ce le jumuliţi”, întrebă ea serioasă, ca şi cum i-ar fi păsat de mormanul de bălării de la marginea grădinii. Şi mutându-şi locul, a sprijinit păpuşa de o tufă de ardei, lăsându-se pe vine şi prinzându-şi obrăjorii în palme în aşa fel încât să poate privi cu atenţie cele din jur, şi, într-o rotire a ochilor, privirea i-a rămas ţintuită pe o floare mică, cu petale multicolore ce încerca să se facă remarcată în desişul bălăriilor ce căutau să o sufoce.
„Ce floricică frumoasăăă!” Şi întinzând mâna spre ea, a întrebat: „pot să o rup şi să o iau în casă? Ce floare e, că-mi place”, zise ea senină, căci seninul cerului parcă se oglindea pe chipul copilei ce abia făcuse patru ani.
„Să n-o rupi”, se auzi glasul tatălui, în timp ce mama taman o lua în braţe pe micuţă. „E o floare rară şi dragă, pe care uneori nu o întâlneşti decât o dată în viaţă fiindcă nu poate creşte oriunde, iar bătrânii îi spuneau floarea prieteniei”. „Tati, ce e prietenia”, întrebă fetiţa.
Şi mă gândeam la definiţia prieteniei dată de dicţionar, cumva rece, ca un comunicat oficial în care limba de lemn este singura limbă folosită, căci explicaţia spune că prietenia este un sentiment de simpatie, de stimă, de respect care leagă două persoane. Scriptura spune că prietenul adevărat iubeşte oricând iar în vreme de necaz devine ca un frate, iar evanghelistul Ioan întăreşte spunând că mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Şi, aş zice eu, că prietenia poate fi o favoare a vieţii, una în care sufletul să-şi găsească bucuria şi liniştea în ocrotirea celor ce nu te-ar părăsi niciodată.
„Când ai să creşti, ai să vezi tu singură ce-i prietenia”, zise tatăl. „Dar să ştii micuţo, că prietenia e ca floricica la care tu te uiţi. Are petale frumos colorate şi vii, ele sunt prietenii. Unele flori au mai multe petale, altele mai puţine. Cele care se rup, nu mai pot fi puse la loc niciodată, şi, dacă se rup mai multe petale, floarea se usucă, căci fără prieteni, un om este aproape mort, cel puţin faţă de cei ce-l înconjoară. Floricica asta nu poate fi replantată nicăieri, ea creşte doar acolo unde-şi găseşte rostul, chit că de multe ori nu e văzută de toţi, din cauza buruienilor ce o înconjoară. Cele mai frumoase flori ale prieteniei cresc în mintea şi-n sufletele copiilor şi a celor ce-şi păstrează sufletul curat”.
Într-o grădină, o floricică se legăna în bătaia leneşă a vântului, strălucind în lumina soarelui ce tot urca pe nevăzuta-i cărare. Lângă ea, o copilă cu obrăjori-n palme, privea la petalele viu colorate întrebându-se, poate, dacă această floare se poate usca definitiv vreodată.
)
