„N-am om!” O constatare dureroasă a unui slăbănog paralizat la marginea scăldătorii Vitezda. 38 de ani de chin şi aşteptare a unei clipe de atac spre locul care ar fi adus vindecarea. Suferinţa a fost amplificată an de an. Pentru că altul care avea om se cobora în apa tulburată de înger spre primirea tămăduirii iar aşteptarea devenea şi mai chinuitoare.
În pericopa evanghelică în care se relatează înâmplarea, cea mai mare dramă o descoperim în singurătatea bolnavului, a omului răvăşit de păcatele tinereţii, a sufletului măcinat de mustrarea conştiinţei ce nu concepea nicicum să cârtească împotriva divinităţii.
Singurătatea reprezintă tragedia omului modern. Nu că înainte nu era. Ba da. Dar acum se simte mult mai puternic. Singurătatea este dublată de tehnologia care încearcă o suplinire rece a ceea ce ar putea să facă comuniunea, prietenia. Singurătatea îndeamnă la deznădejde, la cădere. Sfântul Ciprian al Cartaginii spunea că omul cade singur dar se mântuieşte în comunitate, în comuniune.
Iar aici vorbesc de adevăraţii prieteni. De cei cu care poţi împărtăşi necazuri şi bucurii. Nu zic de cei ce se îmbracă în formalism în încercarea de a masca neputinţa de a se bucura pentru tine când îţi merge mai bine.
Într-o societate pe care majoritatea o socotesc ca fiind în metastază există cu siguranţă mulţi oameni cu verticalitate. De multe ori privim spre ei şi nu credem ochilor că unii pot sluji semenilor fără interes material impus prin tarif fix de la care nu se face rabat.
Însă cei mai mulţi oameni simt o nepăsare, o părăsire ce împresoară din toate părţile în timp ce suferinţele toacă mărunt inimi producând nefericire şi moarte.
„N-am om!” Aşa a spus slăbănogul. Aşa este. Rar găseşti un om ce-ţi întinde mâna spre a te purta într-un loc unde şi sufletul să fie mângâiat. În general prietenii de distracţie te uită repede când îţi pierzi forma, indiferent de motiv - boală, sărăcie, necazuri. E adevărat că nu avem mereu lângă noi un om. Poate nici nu am căutat la momentul potrivit pe cine trebuie, unde trebuie. Poate că pare inuman să vorbeşti despre iubire fără tentă erotică şi despre prietenie unor oameni aflaţi în suferinţă şi lipsiţi de aceste mângâieri. Numai că un început trebuie să existe peste tot. Un bun început.
Slăbănogul din evanghelie a fost vindecat de Hristos. După vindecare i-a spus un cuvânt greu. Un cuvânt ce-mi răsună deseori în minte în momentele de încercare şi suferinţă. Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.
)
