Avertisment!!!! Fiind o postare de weekend, s-ar putea să mai găsiţi şi urme de umor printre rândurile scrise, altfel, cu somnul nu-i de joacă, mai ales cu cel de veci......
Dacă cineva face greşeala să citească doar titlul postării, o să creadă ceea ce nu trebuie. Nu e vina mea că limba română este aşa de bogată în înţelesuri. Câteodată aceasta este un avantaj, câteodată un dezavantaj. Cum spusei, aseară „m-am culcat cu găinile”. Nu în sensul erotic şi nici într-un loc cu ele, doar că aşa se spune pe la noi când mergi devreme la somn. Pur şi simplu, după vreo două săptămâni de muncă diversificată, s-a întâmplat să simt oareşce oboseală, de altfel o stare destul de străină mie până acum. Rezultatul, mi se făcu un somn pe la ora 20.00 de ziceai că am fost de gardă trei săptămâni. Nu mai zic de faptul că parcă toate acele din lume îmi şfichiuiau obrajii şi urechile se făcuseră ca macul în mijlocul verii.
Pentru că nu vreau să credeţi că am transformat blogul în jurnal-oracol de fată mare unde să-mi trec stările de metamorfoză în aşteptarea vreunui „zburător” trebuie să menţionez că nimic nu e la întâmplare în viaţă şi că din fieşce lucru, cât de mic ar fi, tot înveţi câte ceva.
Pentru care motiv am început să fac autostopul pe autostrada lui Moş Ene. Repede m-a luat valul şi cât ai clipi eram în cealaltă lume, a viselor, că mai e una, dar ei i se spune lumea „de dincolo”. Ori de fapt eu cam pe aici vroiam să ajung. Evident că dacă îi spui cuiva că la ora 20.00 mergi la culcare, invariabil primeşti întrebarea „da’ de ce aşa de devreme?” La drept vorbind nu e o oră fixă pentru dormit aşa cum nu e o vârstă standard pentru murit. Toate la timpul lor.
În Evanghelia de la Luca unde ni se istoriseşte minunea învierii fiicei lui Iair, o fetiţă de 12 ani care îşi lăsase sufletul în gheara morţii fără a fi „la timpul ei” cum spunem noi în ziua de azi când moare câte cineva la vârsta fragedă ori la tinereţe. De altfel nouă oamenilor ni se pare de neconceput când moare cineva înainte de vreme. Care vreme nu ştiu, pentru că eu ştiu că sufletul nemuritor nu prea are trebuinţă multă cu trupul stricăcios. La ce bun să trăieşti 100 de ani dacă faci rău zilnic? Şi ce folos dacă trăiesc 100 de ani căci atunci când voi muri tot nu voi putea lua nimic cu mine. E ca la somn, dacă mai trag de ochi o oră-n plus la ce-mi foloseşte? Aaa, dacă ora aia m-aş ruga ori aş face vreun lucru demn de fiinţa umană merită. Dar să stau cu ochii împăienjeniţi în faţa televizorului aşteptând să treacă publicitatea pentru a mai vedea 5 minute de film ori să păcănesc la taste stând de vorbă cu cineva despre nimic, nu se face.
Că mă depărtai un pic de subiect, trebuie să recunosc că azi citind Evanghelia mi-am readus aminte că trebuie să fim pregătiţi mereu de moarte. Nu cu izmene şi broboade, cu străchini şi ştergare. Astea-s fleacuri pentru umplut timpul la gura sobei. Eu vorbesc de pregătirea morţii aşa cum „scrie la carte”. Exact ca la somn. Mergi la dormitor, aşezi pernele, întinzi cearşaful, pătura, pijamaua, te întinzi şi arde-l pe somn. Am uitat, între elementele enumerate anterior se spune şi rugăciunea. Unii o spun la început, alţii la mijloc, alţii la sfârşit şi majoritatea nu o spun deloc. Aşadar cum te pregăteşti pentru un somn dulce tot aşa şi pentru somnul de veci. Care-va să zică „cum îţi aşterni, aşa dormi”. Adică pui credinţa la cap, te îmbraci în fapte bune şi te înveleşti cu rugăciunea.
Când mergi la somn ţi se urează „noapte bună, somn uşor.” Când mergi la somnul de veci se zice „să-i fie ţărâna uşoară!” Una peste alta vă reamintesc. că nu-i oră fixă de dormit aşa nici de moarte nu e vârstă fixă. Că te culci cu găinile şi te scoli cu cocoşul nu-i lucru mare. Că adormi cu sufletul împăcat şi te trezeşti la glas de trâmbiţă îngerească e lucru mare.
)
