Afară erau mulţi care aşteptau. Vorbeau încet în bătaia soarelui molcom. A intrat înăuntru. De la lumina soarelui de-afară, lumânarea ce ardea în sfeşnicul din dreapta părea o zbatere ireală şi plăpândă. Un păcat greu l-a măcinat de ani de zile. Afară de acela, altele mai mici. În sine-şi se gândea că poate nu e în stare să-i spună părintelui, care e vecinul său din copilărie, păcatul acela. Tot în dreapta, preotul aşezat într-o strană, încă era senin, deşi ascultase ofurile şi păcatele multor suflete trecute azi la mărturisire. Pe om îl cuprinse un pic de nelinişte. Preotul l-a chemat cu căldură şi privindu-l blând l-a întrebat: „gata, ai reuşit?” Răspunsul a venit senin, „am promis şi m-am ţinut de cuvânt, ba chiar am dorit să fac asta”.
S-a aşezat în genunchi sub epitrahil (patrafir popular) şi a oftat. Apoi a zis: „ştii, nu m-am mai spovedit de când eram copil”. Încet, încet, a început cu lucrurile mărunte. I s-a părut uşor, dar a fost un moment scurt. Dintr-o dată a început să se disculpe şi să spună că dacă mai face câte ceva, nu face ca ceilalţi, că e normal să greşeşti dacă eşti om, că problemele cu vecinii nu sunt din cauza lui ci dintr-a lor, că nu-i înţeleg pe cei mai tineri. Preotul, prietenul din copilărie, asculta senin şi gânditor totodată, ceea ce părea încheierea mărturisirii. Lui nici prin gând nu-i mai trecea să mai spună păcatul cel mare.
În lumina difuză ce trecea prin perdeaua geamului şi se contopea cu lumina pâlpâindă a lumânării, el, văzu lângă sine o arătare. Muma pădurii era frumoasă pe lângă ceea ce-i zăreau ochii. Aproape că-i dăduseră lacrimile de frică. Hidoşenia zâmbea şi încerca să i se urce în spate. „Cine eşti” a întrebat el în gând, căci rămăsese fără glas. „Cum cine?” zise hârca, „conştiinţa ta sunt, cea pe care nu o mai recunoşti. E drept, nu sunt frumoasă ca şi trupul, dar la cât sunt de îngrijită……” El s-a smuls cu putere de sub epitrahil şi a dat să fugă. Primii paşi nu s-a uitat în urmă, apoi a privit şi a văzut crucea răstignirii. Hristos încă purta cununa şi lumina candelei îi amplifica boabele de sânge de pe frunte. În dreapta, în strană, preotul stătea încă senin. Cu paşi mici s-a întors spre locul de mărturisire cerându-şi iertare. Apoi, în timp ce lacrimile fierbinţi îi cădeau pe palmele puse jos ca sprijin, a spus păcatul cel mare. Printre lacrimi, în timp ce glasul i se stinsese, a văzut în lumina difuză, un copil. Zâmbea fericit. „Sunt conştiinţa ta, arăt mai bine ca trupul când mi se poartă de grijă”. În acest timp auzea cuvintele preotului "Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, să te ierte pe tine fiule…….iar eu nevrednicul preot………te iert şi te dezleg……….în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh…..”
Părintele l-a strâns în braţe prieteneşte şi părinteşte iar el s-a îndreptat spre ieşire. În urmă, preotul aştepta senin să asculte ofurile, păcatele şi bucuriile celor ce aşteptau afară. Erau mulţi şi vorbeau în bătaia soarelui molcom despre venirea primăverii.
)
