Cumplită-i setea în soarele verii. Cred că nu e nimeni care să nu cunoască senzaţia aia de sete puternică, senzaţia care te-ar putea face să-ţi doreşti să goleşti un ulcior de apă rece cât ai clipi, iar mai apoi, încă să mai bei, puţin câte puţin, legumind fiecare înghiţitură ca şi cum ţi-ai dori să simţi fiecare moleculă a apei. De aceea, înainte vreme, bunii oameni făceau fântâni la răspântiile drumurilor, şi, mai mult, chiar şi drumurile lungi ce străbăteau uneori pădurile întinse erau făcute în aşa fel încât să treacă pe lângă câte un izvor, ca nimeni să nu rabde de sete, şi, de fiecare dată, potolindu-şi setea, să aducă mulţumire pentru stropul de viaţă cu care s-au adăpat.
De-o vreme, aproape zi de zi, se bucura de clipa când călătorii se opreau în dreptul porţii sale, cerându-i un pahar cu apă. Ai fi zis că deja deveniseră prieteni, căci îşi făcuseră obicei să oprească acolo, ba, mai mult, să schimbe şi câteva vorbe, cum se întâmplă deseori, despre cele ale vremii, despre cele ale vremurilor, despre moarte şi viaţă. Erau zile când, ştiind ora, ieşea dinainte vreme la poartă, pregătit fiind să aducă paharul cu apă, după timpul în care treceau călătorii prieteni. Şi-n zilele când nu veneau, inima parcă se strângea, ca şi cum ceva rău se va fi întâmplat iar cei ce-i dădeau bineţea zi de zi se vor fi dus pe alte drumuri, la alte porţi, ori...şi mai rău. Uneori, se gândea că poate ar fi trebuit să dea mai mult, dar, citise în Scriptură că Hristos a zis aşa: „iar oricine vă va da să beţi un pahar de apă, în numele Meu, adevărat zic vouă că nu-şi va pierde plata sa.”
Plus de asta, poate că dacă era nevoie, călătorii i-ar fi spus, iar fi cerut, căci cel puţin, după spusele lor, erau mulţumiţi cu ce primeau, apa era bună iar cuvântul spus, potrivit, măcar atât cât se pricepea să-l spună, cât puteau ei să-l priceapă. Ori cum ar zice Solomon, înţeleptul, o apă adâncă este sfatul în inima omului, iar omul deştept ştie s-o scoată.
Numai că... . Într-o zi, însorită chiar, stând la umbra salciei ce-i străjuia poarta şi-i umbrea fântâna, de departe i-a văzut pe cei ce obişnuiseră să facă popas venind pe drum, cu veselie multă. Şi aşteptându-i bucuros, cu inima deschisă, i-a poftit să se răcorească, să stea la un tain de vorbă. Dar, parcă la comandă, uitându-se oarecum distraţi spre ulciorul ce se brumase cu apa cea rece pe care-o găzduia, au zis: „avem ceva mai bun, ne-am luat altă apă, la sticlă, să nu mai pierdem timpul, mai ales că ni se pare mai bună”, şi au plecat. În soarele puternic al verii, un om stătea la poartă cu un ulcior în braţe, ar fi spus o poveste, ar fi ascultat la rându-i poveştile celor ce treceau însetaţi pe drum, doar că de-o vreme, doar salcia-i şopteşte-n trecerea vântului, mult prea grăbit şi el să mai oprească la poarta omului ce aşteptă cu un ulcior în braţe.
Cumplită-i setea în arşiţa verii, dar mai cumplită-i setea sufletului ce nu ştie de unde să se adape.
)
