Un aliment cu foarte mare capacitate de vitalizare, regenerare si intinerire !
"Acum câţiva ani am descoperit un aliment magic care m-a cucerit pe loc, aliment pe care îl consider absolut special şi pe care îl recomand cu mare drag tuturor.
Din păcate acestui aliment i s-a facut o mare nedreptate. Asociat poate cu un stil de viaţă mai sărăcăcios, el a fost scos uşor, uşor din alimentaţie, locul lui fiind luat în mare parte de orez şi de grâu.
De aceea acest articol este defapt o pledoarie şi un îndemn adresat tuturor pentru a redescoperi Hrişca cea de toate zilele, avantajele ei fiind surpinzătoare, după cum o să descoperiţi citind acest articol. Pe scurt se poate spune că principalele avantaje ale hrişcăi constau în faptul că:
- se găteşte foarte repede şi în diferite moduri şi poate fi consumată şi crudă şi fiartă şi prajită;
- este foarte ieftină raportat la coeficientul calitate/preţ;
- este foarte sănătoasă.
Ei bine, nu numai ca hrişca este cu mult mai sănătoasă decât orezul, dar este superioară şi grâului din multe puncte de vedere: conţine mult mai puţine glucide, nu conţine gluten, conţine cantităţi mari de lysina (aminoacid esenţial), fier, seleniu şi mai mult calciu, cantităţi impresionante de antioxidanţi şi reprezintă o alternativă la grâu pentru cei care au intoleranţă la cereale.
Hrişca este considerată eronat a face parte din categoria cerealelor. Ea este în realitate un nume generic dat unor plante ierboase, în mare majoritate anuale, care aparţin familiei Polygonaceae, familie din care fac parte măcrişul, rubarba (reventul), stevia creaţă, iar denumirea pentru hrişca cea mai des consumată este Fagopyrum esculentum.
Hrişca a fost “domesticită” şi cultivată iniţial, se pare, în Asia de sud-est, cu aproximativ 8000 de ani în urmă. Ulterior s-a răspândit cu rapiditate în Asia Centrala şi în Extremul Orient. Alte surse plasează originea ei în Tibet, iar în Balcani prezenţa ei este datată cu aproximativ 6000 de ani în urmă. Creşte cu uşurinţă pe terenuri puţin fertile, chiar acide, dar care necesită o bună drenare. De asemenea, nu îi priesc zonele cu temperaturi ridicate.
La noi în ţară se mai cultivă sporadic în nordul ţării, mai ales în Bucovina. În schimb în Moldova de peste Prut hrişca se bucură de multă preţuire. De asemenea, in Ucraina, Rusia, Polonia este încă consumată cu o frecvenţă ridicată. Efectele uimitoare asupra ficatului (mai ales de regenerare) au făcut ca hrişca să fie la ruşi, ucrainieni şi japonezi un aliment nelipsit la petreceri şi festinuri. A se lua aminte!!!
Cum se consumă hrişca???
Înmuiată
Pentru adepţii hranei vii, şi nu numai, hrişca este mană cerească deoarece se înmoaie foarte repede în apă rece (aproximativ 2-3 ore) şi se poate combina în nenumărate moduri, păstrându-se intacte propietăţile ei curative deosebite. Se poate pune în salate, se poate amesteca cu iaurt, smântână, cu sucuri de fructe, cu lapte, deşi ideal este ca fructele şi lactatele să le mâncăm separat. Se poate mânca amestecată cu miere, stafide, cacao, nucă de cocos sau alte feluri de nuci.
Cu ceapă tăiată marunt, roşii tăiate bucăţele, pătrunjel şi un pic de busuioc obţinem o salată delicioasă. Mie personal îmi place să o mănânc chiar şi puţin condimentată cu busuioc, chilli, cimbru…
Fiartă
Înainte de a fi pusă la fiert pentru cei care nu îşi imaginează că ar putea să o mănânce doar înmuiată, hrişca se lasă 1/2-1 oră la înmuiat după care se pune la foc de intensitate medie, o parte hrişcă la doua părţi de apă şi se fierbe 15-20 de minute până când boabele devin moi şi fragede. Apoi poate fi combinată în salate, amestecată cu diferite condimente. Ea poate fi pusă şi în supe, diferite tipuri de ciorbă exact cu 20 de minute înainte de a lua ciorba/supa de pe foc.
Fiartă, hrişca era folosită şi ca garnitură exact cum folosim azi orezul şi în multe regiuni ( în Bucovina şi în ziua de azi) hrişca se folosea la umplutura de sarmale, piftele etc
Hrişca fiartă în lapte, la care se adaugă miere şi scorţişoară, se numeşte “kaşa” şi este un mic dejun tradiţional ucrainean.
Făina de hrişcă
Este la culoare mai închisă decât făina de grâu. Din ea se pot prepara diferite produse: pâine, biscuiţi, tăiţei, clătite, făină de hrişca fiind cunoscută şi folosită în întreaga lume la obţinerea diferitor delicatese de patiserie. În Japonia, hrişca este la mare preţ, fiind o adevarată artă să se prepare tăiţeii soba de diferite dimensiuni. În Rusia clătite făcute din hrişca sunt umplute cu caviar, obţinându-se un aliment festiv. În Franţa se fac clătite umplute cu gem. În Korea se fac numeroase tipuri de tăiţei. În Italia se fac biscuiţi de hrişcă etc
Compoziţie:
70-80% din masa fructelor de hrişcă este reprezentată de amidon, cantitate din care 25% este amiloză şi 75% amilopectină.
18% sunt reprezentate de proteine (dintre care cele cu aport biologic deosebit sunt peste 90%), printre care se numără gluteina şi globulina; se evidenţiază, de asemenea, concentraţia deosebită de aminoacizi esenţiali precum arginina, lyzina, threonina, triptofanul, cysteina.
Conţinutul în minerale este şi el ridicat: fier, zinc, seleniu. Compuşii aromatici (cei care au la bază un nucleu benzenic) şi care într-adevar dau “aroma” caracteristică pentru hrişcă sunt în principal reprezentaţi de salicilaldehida (2-hidroxibenzenaldehida.
Un rol deosebit îl au compuşii cu valoare antioxidantă precum rutinul şi taninurile. Hrişca a constituit mult timp sursa principală de extragere a rutinului din care se obţine rutozidul.
Un alt compus important este fagopyrina, substanţa toxică ce provoacă la unele persoane fenomenul de fotosensibilizare.
surse:paramedicina-auras si taradininimamea
)
