Căldură mare, mon cher! Bag seama că toată suflarea simte asta, căci la vremea amiezii nu mai mişcă nimeni, doar câte o şa încărcată cu balast încearcă tăria asfaltului turnat acum doi ani, iar pe-o uliţă, o femeie, îşi strigă-n gura mare, dintr-o căruţă, perisabila-i marfă, de altfel la mare căutare acum, căci cine nu doreşte ca-n vipia zilei să se bucure de-o felie rece de pepene.
Că-i mare căldură ştiţi şi voi, nu aflaţi asta de la mine, doar că aveam şi eu nevoie de-o introducere pentru scurtul blog de vară, că doar nu mă credeaţi în stare să intru în intriga poveştii înainte de a vă spune cum e pe la noi. Şi dacă n-aţi abandonat blogul până acum, aflaţi că am să vă spun ceva, o noutate de altfel, deşi poate că pe unii n-am să-i surprind. Îmi place (şi) îngheţata, mai ales cea la cornet şi vafă, rămânând tributar perioadei copilăriei când nu se prea găsea altfel de îngheţată, mai ales la ţară, că-n oraşe, prin cofetării, dar nu numai, era o gamă mai largă din răcoritorul desert. Nu că celelalte feluri de îngheţată n-ar fi bune, adică să nu credeţi că aş refuza vreo îngheţată, eventual mai multe, cu ciocolată, caramel, vanilie, fistic, lămâie, alune şi alte combinaţii, doar pentru că-mi place mai cea la cornet ori vafa.
Da, mare căldură zilele astea, iar treaba pe măsură, multă-n soare, căci dacă vara nu munceşti pe-afară, atunci când? Aşa că în scurtele pauze de muncă, pe fugă, pentru că merită, dau fuga pe bicicletă şi-mi iau o îngheţată. Partea frumoasă este că o vafă o poţi mânca liniştit şi mergând pe bicicletă, mergând cu atenţie, desigur, căci n-aş vrea să credeţi că nu-s prudent pe şosea, chit că-mi veţi spune că în mod normal ambele mâini trebuie să fie ţinute pe ghidon.
Deunăzi, în magazin, după ce-mi plătisem îngheţata, după ce-i desfăcusem folia, stând de vorbă despre vreme şi vremuri cu vânzătoarele şi cu clienţii, s-a întâmplat ceva. Cum stam eu cu îngheţata în mâna stângă, undeva în zona buzunarului de la pantaloni, fără să fi gusta din ea, simt cum îngheţata mea este „atacată”. Iniţial am crezut că cineva s-a atins din greşeală, că se mai întâmplă când e aglomeraţie. Numai că a doua oară n-am mai crezut asta, iar surpriza mi-a fost mare, cumva revelatoare, căci o fetiţă ce intrase cu bunică-sa de mână, râcâia din vafa mea cu degeţelul şi ducea la gură. Intersectarea privirilor noastre a fost scurtă, iar ea, în nevinovăţia unei copile de 3 ani se uita candid la mine, la adultul care avea, cumva, fructul dorit. Probabil că dimensiunea clipei ar fi fost mult mai mare dacă palma venită din senin peste capul blond n-ar fi făcut să-i joace lacrimi în ochii senini. Bunică-sa a crezut că boţul de copil mi-a produs vreo supărare şi-n justiţiara-i judecată a altoit-o. Zice Scriptura că „sunt unii care fac ospăţ cu prietenii atunci când acasă ochii copiilor se sting de foame.” Probabil că lacrimile pornite-n colţul ochilor s-ar fi transformat în şiroaie dacă îngheţata mea nu ar fi ajuns în mâna ei, căci din momentul acela, din clipa în care a primit „fructul dorit”, seninul i-a reapărut pe tot chipul, urma muştruluielii făcându-se nevăzută.
Hristos zice: „lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor.” Frumuseţea unei zile sufocante de vară, când pleci prin sat cu bicicleta, e că poţi sta de vorbă cu multă lume. Şi mai fumos ar fi, şi am să fac asta, (poate chiar şi voi s-o faceţi cu cei pe care-i cunoaşteţi) ca-ntr-o zi cu căldură mare să-mi aşez coşuleţul la bicicletă, să-l umplu cu vafe şi să le împart până acasă copiilor ce-şi fac veacul crudei copilării pe lângă porţi, pe lângă fustele bunicelor.
)
