„Unde este mamaia? Mami, zi-mi unde este mamaia?” Fetiţa trăgea de mâneca mamei care-şi ştergea de zor lacrimile ce cădeau pe pământul amestecat cu aşchii de lemn putred. „Zi-mi mami, unde e, că mi-ia zis că azi mi-o alăţi”, zicea copila fără să-i pese că în jurul ei cei mari erau plânşi şi că fiecare încerca să-şi ascundă durerea căutând să facă câte ceva. De fapt cred că nici unul din cei prezenţi n-au sesizat cerinţa fetei.
„Uite-o maică”, a zis femeia printre suspine, arătând cu degetul spre groapa unde între scândurile roase de putreziciune, o mână de oase îngălbenite se aliceau printre hainele zdrenţuite şi ele de trecerea timpului.
„Dar ziceai că a fost flumoasă, e ulâtă, nu-mi place” a zis cu seninătate fetiţa fără să realizeze ce se întâmplă în jurul ei. Auzise de la mama ei că a avut o bunică frumoasă care a murit foarte tânără, o ştia şi din poze şi a mers cu încredere la cimitir pentru că a auzit pe la cei mari că azi trebuie să „o scoată” din mormânt. N-a înţeles de ce mamaia ei, cea despre care a auzit mereu că a fost frumoasă, e aşa, o mână de oase, cum pe moment nu a înţeles de ce plâng oamenii mari.
„Mă duc să mă joc”, a zis ea desprinzându-se de mâna mamei. Şi luând un trandafir grena din buchetul ce flutura la baza crucii în bătaia vântului uscat, a plecat ţopăind printre cruci spre o grămadă de nisip ce aştepta să fie răscolit de picioarele unui copil cu obrajii îmbujoraţi de bucuria vieţii.
„Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său”. Ps. 102, 15-16
p.s Toamna acestui an îşi povesteşte ultimile clipe.
)
