Când pe albastrul curat al cerului am zărit dintr-o dată trei rândunici ce-şi desfătau în zbor aripile în soarele blând al primăverii am avut o tresărire, parcă-parcă m-aş fi trezit din somnul unei nopţi adânci şi reci.
La un moment dat chiar m-a încercat un gând, crezând naiv că primăvara adevărată nu va mai veni, că vom trece brusc la arşiţa verii, parcă şi ea tot mai scurtă. Ba mai mult, să tot fie o săptămână de când socoteam că pe 15 aprilie, în alţi ani, caişii îşi scuturau floarea şi zarzării plezneau de bucurie albă în bătaia lină a vântului şugubăţ de primăvară. Şi apoi, ce ştiu eu, că de fapt nu ştiu mai nimic, asta dacă socotesc că înţelepciunea unui singur om e aidoma unei singure flori ce înfloreşte în copacul înţelepciunii, o floare ce încearcă să-şi aducă rodul său, trecând prin cruditatea bobocului neştiutor, prin entuziasmul petalelor ce râd în soare pregătindu-se continuu de schimbarea veşmintelor în trecerea timpurilor, în schimbarea anotimpurilor.
Desigur, trebuie să amintesc un verset ce-mi place mie mult, căci zice „zilele omului ca floarea câmpului, aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său”. Şi bine zice psalmistul, că tare asemănătoare sunt aceste stări omeneşti cu cele pe care natura le trăieşte tainic, fără a se văita vreodată de ascuţişul coasei, de scuturarea crengilor, de gerul iernii ori de arşiţa verii. Acum ceva zile, crengile copacilor erau în aşteptare, erau cernite, parcă aplecate pios, resemnate în faţa frigului ce nu mai pleca. Numai că, într-o noapte, pe nesimţite, tainic, şi-au schimbat hainele şi au explodat de bucuria vieţii.
Zumzetul inconfundabil al harnicelor albine şi parfumul dulce al florilor se tot amestecă de două zile cu verdele crud al ierbii şi seninul ireal parcă, al cerului ce s-a scuturat chiar şi pentru puţină vreme de pufoaica zdrenţuită a norilor ce tot îşi picurau povestea. „Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!” Mă gândeam, privind la spectacolul floral, cum ar arăta un copac împodobit cu pietre preţioase, indiferent care ar fi numele ori culoarea lor.
Cred, adică sunt convins, că nici o tonă de pietre scumpe n-ar egala frumuseţea naturală a florilor ce aduc cu ele bucuria vieţii, a mergerii mai departe prin anotimpurile vieţii. În simplitatea lor, florile, sunt mai expresive decât orice piatră scumpă, căci în efemera lor trăire pot trezi inspiraţia poeţilor, a pictorilor, a muzicienilor, a copiilor şi a adulţilor deopotrivă.
Dincolo de ştirile alarmiste ale televiziunilor, dincolo de reclamele bombastice, dincolo de grijile inerente ale zilei de mâine, de planurile mai puţin ori mai mult realizabile, dincolo de cuvintele pompoase ori de graiurile sărace, dincolo de lipsa timpului, cheltuit de altfel de fiecare din noi pe lucrurile ce le considerăm a fi stringente, dincolo de nelipsitele tabieturi, poate-poate aveţi timp un minut să vedeţi că nestatornica primăvară a mai făcut un pas, a explodat în mii şi mii de flori.
)
