Pare-se că unitatea fundamentală de comunicare a unui înţeles este cuvântul, deşi, cred eu, că un cuvânt, luat fără izvorul lui, gândul, nu înseamnă nimic; ori, dacă are vreo calitate, apăi nu văd alta decât partea de zgomot ce vine în urma articulării lui, diferită de la limbă la limbă. Desigur, asta am spus-o la modul general, fiindcă dincolo de cuvântul spus, mai există şi cel scris, care, de foarte multe ori, asemenea celui spus, nu face nimic altceva decât să producă zgomot.
Am stat de multe ori şi m-am gândit la cuvintele apostolului Pavel, cel care, la un moment dat a spus minunat că „litera ucide, iar duhul face viu.” Litera aceasta, care nu-i nimic altceva decât o parte ori chiar întregul unui cuvânt gândit/rostit, este deseori aducătoare de ceartă, de război, de moarte, chit că rareori, cu sfială parcă, aceaşi literă, ori cuvântul întreg, încearcă să repare ori să întărească lucrul cel bun. Spunea apostolul Iacov că „foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii... limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu.”
Suntem în mileniul III, anul de graţie 2014, trăim într-o lume în care cuvântul şi imaginea dictează mai mult ca niciodată, trăim într-o lume în care fapta a rămas pe locul secund, dacă nu chiar terţ, iar asta pentru că oamenii, absorbiţi de imagine şi cuvânt, dau crezare (fără cercetare) oricăror lucruri auzite, văzute ori citite. Războiul cuvintelor şi al imaginilor este când ilar, când de plâns, căci în curgerea paginilor din lumea virtuală ori reală, împroşcarea cu cuvinte a devenit un schimb ciudat de focuri în urma cărora rănile din minţi şi suflete nu sângerează, dar paralizează devenind incapabile să simtă adevărul, ca să nu mai vorbesc de simţirea dragostei.
Sunt mulţi maeştri ai cuvântului în lumea asta, fie că vorbim de cel rostit, fie că vorbim de cel scris. Puţini (ori poate aşa se vede când nu sunt scoşi în faţă), scriu cald, pentru suflet, vin cu cuvânt ziditor şi mângâietor, şi nu vorbesc neapărat de cei ce scriu teologic. Restul, adică cei mulţi, oameni care scriu bine (literar şi gramatical), îşi folosesc ştiinţa doar pentru a lovi în stânga şi în dreapta. Şi aici nu vorbesc despre criticii consacraţi ori despre cei care fac recenzii, ci despre arhicunoscuţii gică-contra, despre cei care, aşa cum spuneam la început, cuvântul devine doar zgomotul ce încearcă să acopere lipsa unui izvor limpede, a unui gând care înainte de a fi pus în cuvânt, să fie filtrat şi prin filtrele sufletului. Şi zic asta gândind că multe lucruri citite îţi pot deschide mintea, o pot lumina, dar puţine sunt cela care, pe lângă luminarea minţii îţi pot merge la suflet.
Spunea evanghelistul Ioan aşa: „la început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul ... Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.” Un cuvânt bun, rostit ori scris, este un cuvânt care zideşte, altfel, mulţimea vorbelor (rele de multe ori) nu face nimic altceva decât să amplifice un război inutil al gândurilor ce tulburisesc izvorul trăirilor interioare. Un cuvânt spus la locul lui este asemenea unui pahar cu apă rece într-o toridă zi de vară, dar dat nu în ochi, ci pentru astâmpărarea setei. De poţi fi izvor de apă curată prin vorba bună, ferice, iar de nu, ascultă ce zice psalmistul: „pune Doamne pază gurii mele şi uşă de îngrădire împotriva buzelor mele; să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug... .”
dar spun din tot sufletul va apreciez si va respect 
)
