Mi-e dor de copilaria mea fericita, cea pe care in mare parte am petrecut-o la bunicii mei de la tara. In fiecare vineri ne facea mama bagajele si tusti la tren, in 30 de minute eram la tara, alergam ca destrabalatii in curte de nu ne mai oprea decat foamea (dupa spusele mamei am fost copii cuminti). Asa faceam si atunci cand ne duceam la cules de fructe de padure. Plecam vineri dupa amiaza, ne intorceam duminica dupa ce fierbeau dulceturile pe vatra si pregateau siropurile (sa nu consumam noi gaze la bloc).
Din cate imi amintesc din copilarie, plecam pe la 4 dimineata cu ifronul unchiului meu, care in ifron, care in cupa, pana la marginea zmeurisului. De acolo care cum apuca se imprastia prin zmeuris, desigur pe noi copii, nu ne lasau nesupravegheati niciodata. Nu pot sa uit ca mama ne imbraca mai gros, la fel si in picioare ne dadea cizme din cauciuc sa nu ne muste vreo vipera si pentru ca era umezeala pana pe la vreo 10.00 . Dupa aceea incepeam sa ne dezbracam pentru ca ne era cald, incepeau sa ne manance mustele, sa ne taie toate ierburile, intr-un final ne asezam sa mancam ceva, de fapt asta era problema noastra, nu mai aveam rabdare... Meniul era de fiecare data la fel: oua fierte, slanina afumta, rosii, ceapa, ridiche, branza, niste placinte facute de Bunica mea draga si apa de la izvor, pe care o luam din drum spre zmeuris , curgea din radacina unui stejar imens si era rece ca gheata (dupa revolutie au mai pus pe langa meniul obisnuit salam, suc si niste bomboane cu ciocolata).
Fiecare dintre noi avea o cosnita legata de talie. Care nu apuca cosnita, primea o oala mica pe care se lega cu o bucatica de material si ne prindeau in jurul taliei....asta primeam eu, fiind cea mai mica dintre toti piticii de acolo. Cosnita sau oala trebuia umputa de minimum 2 ori, daca nu, nici nu se punea problema sa ne intoarcem acasa. Noi mergeam 4 persoane: mama, tata sora mea mai mare cu aproape 5 ani si eu. Noi patru era musai sa umplem o galeata de 10 l cu zmeura plus cosnitele…Desigur, eu nu aveam cum sa imi umplu olicica mea de doua ori, pentru ca bobitele mari ajungea in gurita mea, nu scapam nici macar una. Cel mai mare ajutor in culesul bobitelor era bunicul sau unchiul meu, care imi mai aruncau cate un pumn de zmeura in olicica, sa se vada ca am strans si eu la fel de mult ca si restul.
Prima mea amintire la cules de zmeura este undeva in jurul varstei de 6-7 anisori. Eram la tara la bunicii mei, ca la orice eveniment acolo ne adunam cu totii. Imi amintesc ca seara mama mi-a pregatit hainele si mi-a spus ca daca nu ma trezesc fara smorcait dimineata la 3 jumate cel tarziu la 4 nu ma ia dupa ea sa ii fac probleme. Mai multe nu imi amintesc, doar ca eu am fost cea mai treaza in dimineata aia :).
Imi amintesc foarte clar, parca ieri s-a intamplat, anotimpul era vara tarzie mai mult spre toamna, mergeam in cupa ifronului, pe o parte era padurea deasa si intunecata, pe cealalta un parau, un frig de ne inghetase nasul, la un moment dat o ciurda de ciute cu 2 cerbi frumosi ne-au iesit in cale, mergeau la parau. Ulterior am mai vazut ciurde, dar parca acel moment a ramas in mintea mea, parca ieri i-am vazut. Erau pui de ciute cu pete, ciute mari frumoase si gingase, cu picioare subtiri ca niste paie si cerbii carpatini galesi cu trofeu imens pe cap. In razele soarelui care tocmai aparuse intre stejari, varfurile trofeului se vedeau parca erau din metal. Am stat cateva minute nemiscati (pacat ca pe vremea aceea nu existau smartphone-uri) cu motorul ifronului oprit. Fara sa ne bage in seama, ciurda a traversat drumul forestier si a disparut in padure.
Intr-o alta excursie prin zmeuris am dat de un urs cu pui. E, aici nu mai e mult de povestit. Am fost scurti si la obiect: ne-am luat toate toalele, bagajele si am traversat zmeurisul.
Unchiul meu, care imi umplea olicica cu zmeura, era mai tot timpul in miscare, adica ceva de genul acum era langa noi, in urmatoarele 5 minute nu il mai vedeai in fata ochilor, disparea (vorba bunicii mele) ”ca camforul”, a disparut iar de langa noi si dupa cateva minute de la disparitie a gasit o "placinta” de urs, aburinda… Prima reactie al lui era sa se intoarca dupa noi, gasca vesela: mama, tata, sora mea, verisoara si varul meu, matusa (sora mamei) si bunicul (tatal mamei mele). Era cam alb la fata, ne-a spus sa nu facem galagie si incet sa ne indepartam de locul acela, spre luminis…nu trecuse cateva momente si aparuse un ursulet mic si dragut, dupa care se auzeau trosniturile crengilor uscate de pe jos. Din fericire am reusit in cateva minute sa plecam si sa ii lasam in lumea lor, sa se bucure de zmeurisul lor.
)
