Acum câteva zile i-a sosit ceasul, impropriu spus acum câteva zile, pentru că ceasul îi sunase cu multă vreme înainte, de la începuturi, iar asta nu ca o predestinaţie, ci prin natura lucrurilor, prin firescul pe care deseori nu-l băgăm în seamă, gândind noi (prea mult uneori), că unele lucruri nu-s drepte, că de fapt ar fi trebuit să existe alt deznodământ, o altă istorie.
De fapt acum vreo trei zile am făcut un lucru pe care-l fac de mulţi ani, în ordinea inversă a mişcărilor făcute cu o lună înainte, inclusiv cu sentimentele întoarse pe dos. Am dezpodobit bradul. Desigur, o să spuneţi că melancolia nu e bună într-o lume care trăieşte în 99% din cazuri numai pentru purtarea de grijă a celor materiale. Şi totuşi... . Şi totuşi eu sunt melancolic, nu deseori, dar sunt. Şi nici nu aş putea fi altfel gândidu-mă la bucuria îmbodobirii bradului, la momentul în care se învălmăşesc asupra-mi amintirile seninei copilării, căci privind dintr-o parte spectacolul luminiţelor ce parcă dau viaţă ornamentelor uiţi pentru moment de tot ceea ce este material, te rupi de realitate şi te pierzi printre crengile stufoase ale bradului ce începe să-şi răspândească mirosul prin casă.
După o lună însă, rarefiatele crengi, istovite cumva de sarcina purtată, îşi scutură puţin câte puţin podoaba acelor ce străluceau de verde cu ceva timp înainte. Şi nu pot, n-am cum să nu mă gândesc, tot melancolic, desfăcând glob cu glob, fir cu fir şi clopoţel cu clopoţel, la starea omului, la frumuseţea lui cea dintru început, iar mai apoi, la trecerea sa prin timp până la momentul în care strălucitoarele-i podoabe sunt desfăcute una câte una. Căci trecerea timpului aduce cu sine pierderea multor simţuri cu care omul se fălea odată, iar slăbirea lor, se simte pe fiecare petic de materie ce alteori vibra de voiciune.
Îmi plac tare mult cuvintele Ecclesiastului care zice că pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit. Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti. Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti. Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare. Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci. Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti. Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace.
Deseori m-am gândit la copăceii ori pomişorii ce la începutul vieţii lor, bucurându-se de soarele verii, de şuierul vântului de iarnă, ori încărcându-şi crengile cu flori, fructe, frunze ori omăt, după caz, privesc spre cei mai falnici dintre ei şi se gândesc la vremea când la fel vor scruta văzduhul cu vârfurile lor semeţe. Poate că nici unul nu se aşteaptă la securea ce vine uneori pe neaşteptate la baza tulpinei. Nu ştiu ce zic unii ori ce spun alţii. Eu am dezpodobit un brăduţ ce-n scurta-i viaţă a reuşit să aducă bucurie (învăluită în melancolie), pe chipul celor ce l-au privit strălucind în haina crudei tinereţi. Pe coşul înalt din care fumul ieşea rotocoale, se răspândea un miros de cetină ce nevăzut îşi purta povestea spre înaltul cerului, ducând cu sine spre alţi brăduţi povestea unei lumi în care strălucirea se pierde repede, la fel de repede precum mirosul unei flori de vară.
Şi zice psalmistul: omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său.
)
