După câteva zile de absenţă din spaţiul virtual am revenit cu câteva rânduri-gânduri. Uneori micile probleme ale vieţii (inerente de altfel) devin lecţii practice în continuarea acestui drum sinuos al existenţei până la intrarea în acea linie dreaptă de unde nu mai putem face nici o întoarcere.
Acum câteva zile am avut neşansa să fac pană la o roată. N-ar fi ceva nou pentru un şofer cu ştate vechi şi cu multe sute de mii de km conduşi. Partea dificilă a apărut când am constatat că şi roata de rezervă e dezumflată, asta pentru că nefiind folosită de mult timp încet-încet s-a lăsat. Acum treaba era simplă. Teoretic trebuia să merg la vulcanizare, practic nu aveam cu ce, fiind într-un orăşel unde mă cunoaşte destulă lume, care lume probabil că s-ar fi uitat cruciş cum merg pe stradă dând de-a dura o roată murdară de pământ. Deşi poate că aş fi făcut rating pe youtube. Şi cum vulcanizarea era cam la juma’ de km am decis să ies la ocazie stând lângă o grămadă de pepeni scoşi la vânzare la gândul că acolo tot mai opreşte câte cineva.
Şi pentru că am zis de pepeni, cum aşteptam eu acolo cuminţel să găsesc pe cineva care să mă transporte cu roata, mi-am adus aminte că acum vreo 20 de ani aveam bostănărie. Ce să vă spun, alte timpuri. Cu o parte mergeam la piaţă, cu altă parte colindam satele cu căruţa. Aveam un căruţaş molcom şi strigam „hai la pepeeeni” o zi întreagă, că voce aveam. În periplul cu căruţa întâlneam fel şi fel de oameni, unii mai îndrăzneţi ziceau „nu dai măi neică şi degeaba din dovlecii ăia?” Evident că nu dam, dar făceam în aşa fel încât o juma’ de kil să rămână neplătit, ca o mică pomană. Şi dacă tot am zis şi de pomană, la un moment dat a apărut lângă căruţă un copilaş de vreo cinci ani încălţat cu o pereche de papuci de plastic cu zece numere mai mari decât piciorul şi puşi de-a îndoaselea. Nu avea pe el decât o pereche de pantaloni scurţi iar semnul zarzărelor ori al dudelor târzii ce trecuseră prin mâna lui se vedeau generos atât pe la gură cât şi pe piept. Şi punându-şi mâna streaşină la ochi zice „nenea, îmi dai şi mie un pepene degeaba”? „Nu-ţi dau mă degeaba” am zis eu, „îţi dau aşa, că mai fac şi eu pomană.” I-am întins un pepenaş pe măsura lui iar el senin şi mulţumit a zis „bogdaproste”. Am râs un pic de seriozitatea lui şi m-am bucurat de naturaleţea lui, de ştiinţa lui.
Şi cum aşteptam eu cu roata lângă mine, că de aici am plecat, doar ce opreşte o maşină (din cea care arată ca elicopterul) lângă mine şi aud „urcaţi”. Ce să urc că eram cu roata iar înăuntrul maşinii era lux. Şi am ezitat, fireşte. „Lăsaţi, urcaţi şi roata că se face curat nu e o problemă”, zice şoferul, un tânăr ce asculta în surdină Andre Rieu - Shostakovich' Second Waltz. M-am suit cu roata şi într-un minut am ajuns la vulcanizare. El zice, „vă aştept să vă duc înapoi, că oricum trebuie să fac şi eu presiunea la roţi.” N-am zis nimic, dar mă gândeam că poate e copilul vreunui cunoscut care mă ştie. Roata mea s-a rezolvat imediat şi am ajuns la locul unde aveam eu atelajul, că daciei mele mai nou aşa îi spun. Fireşte că am băgat mâna în buzunar ca să-i plătesc băiatului. Numai că el a făcut semn că nu. „Păi bine” zic eu, „doar nu mai luat degeaba”. „Degeaba, nu” a zis el zâmbind, „că mai fac şi eu pomană”.
Fireşte că m-am bucurat că o gâgâlice de pepene şi-a găsit folosinţa în viaţa mea după 20 de ani, când nici nu mă aşteptam. De fapt niciodată nu trebuie să ne aşteptăm ca o faptă bună, o milostenie să fie răsplătită aici. Dacă Dumnezeu va vrea asta, sigur se va întâmpla, la momentul în care noi ne aşteptăm mai puţin. Dacă nu, se vor răsplăti cu siguranţă dincolo. Şi cred că uneori vorba ce zice cel ce dă, lui îşi dă îşi găseşte întrebuinţarea atât aici cât şi dincolo de această lume materială.
Altfel, viaţa merge mai departe pe drumul ei sinuos până la intrarea în linie dreaptă de unde nu ne mai putem întoarce.
)
