Odată demult, acum aproape un secol, într-un sat mic, ascuns în văile munților din Țara Lăpuşului, în România, un preot avea o familie numeroasă. Al zecelea copil născut era o fetiță. La puțin timp după venirea fetiței pe lume, părinții au botezat-o la biserica din sat și i-au pus numele Ana, după numele Sfintei Ana, mama Fecioarei Maria.
Ana creștea văzând cu ochii și cu fiecare zi devenea tot mai frumoasă. Toți sătenii o iubeau nespus de mult, pentru că și ea la rândul ei, le dăruia toată dragostea ei. Dar Ana iubea cel mai mult biserica, unde mergea împreună cu mama ei. Cânta în corul bisericii fiind cunoscută ca un copil al rugăciunii și chiar se spunea că atunci când este în biserică, un înger se coboară peste credincioși. La vârsta de 10 ani, Ana s-a îmbolnăvit. Aflând această veste, sătenii au fost foarte mâhniţi. Mâhnirea lor a fost și mai mare când au auzit că fetița a murit. Patru tineri au purtat micul sicriu spre cimitir. Chiar și natura plângea. Norii au acoperit soarele, vremea s-a făcut urâtă și friguroasă, începea iarna. Îndurerat de moartea fiicei sale, cu inima zdrobită, preotul se ruga plângând și plângea rugându-se. Dar în a treia noapte după moartea fetiței s-a întâmplat un lucru ciudat. Ana i-a apărut tatălui ei în vis și i-a spus „Tată, trebuie să ridici o casă închinată Maicii Domnului pe dealul viei.” Când s-a trezit, preotul a început să chibzuiască la cuvintele pe care i le-a spus fetița în vise. În a șasea noapte, visul se repetă. Plângând și rugându-se, preotul nu știa dacă era sau nu un semn. În a noua noapte de la moartea ei, Ana îi apare mai puternic în vise. Suspinând și cu ochii în lacrimi ea îl roagă pe tatăl ei: „Te rog, tată, construiește o casă pentru Maica Domnului pentru ca satul să fie ferit de nenorociri și tristețe.” Preotul nu a spus nimănui despre visele lui. Al treilea vis a fost într-o noapte de sâmbătă. Duminică dimineața, în zori, mergând spre biserică, a întâlnit o femeie care la naștere nu fusese înzestrată cu darul vorbirii. În toată viața ei, nimeni nu o auzise vorbind.
Ca de obicei, când se întâlnește cu preotul, femeia îi cere binecuvântarea, întinzând mâinile. Preotul face semnul crucii și o mângâie pe creștet. În acest moment, femeia începe să vorbească, făcându-l să dea înapoi de uimire.” De ce nu o asculți pe fata ta?” îl întreabă femeia. Preotul cuprins de o spaimă de neînţeles, îi răspunde tremurând.
„Ce înseamnă o casă pentru Maica Domnului?” “O mănăstire” răspunde femeia cu voce clară, după care se întoarce și pleacă, lăsându-l pe gânduri. Impresionat de cele întâmplate, în legătură cu femeia mută, preotul își continuă drumul spre biserică. Toți au înțeles că sunt semne din partea lui Dumnezeu. S-au hotărât să asculte sfatul fetei și să ridice mănăstirea. În scurt timp au ales un loc de mănăstire, într-un luminiș pe dealul viei. Preotul a sfințit locul ales, punând o cruce de lemn, rugându-se și binecuvântând construirea mănăstirii închinate Maicii Domnului de față cu tot satul. Peste noapte s-a întâmplat ceva straniu. Crucea a dispărut fără urmă și s-a crezut că cineva a furat-o. Ce fel de om poate fi acela care fură o cruce?
Dar, într-o seară, când sătenii erau la șezătoare, un tăietor de lemne le aducea veste despre cruce. Lucrând în desișul pădurii, aproape de vârful muntelui, a alunecat și s-a agățat în grabă de un vlastor ca să nu cadă. Când s-a ridicat, privind în sus, a zărit crucea pe vârful muntelui. Oamenii au urcat pe munte și au adus-o în locul de pe deal pe care îl hotărâseră la început. Un om mai curajos s-a hotărât să păzească noaptea crucea. S-a învelit într-un cojoc, ghemuindu-se la rădăcina unui copac din apropierea crucii. Se întuneca și a început să ningă. A nins atât de tare, încât totul a devenit alb. La miezul nopții ninsoarea s-a oprit, cerul s-a înseninat, au apărut stele și s-a lăsat un ger cumplit. S-a făcut atât de frig încât omul nu l-a mai putut îndura. Spre dimineață și-a spus:” Mă duc în sat să mă încălzesc, pentru că dacă cineva o să încerce să fure crucea o să i se vadă urmele pe zăpadă și ne putem lua după ele”, s-a ridicat încet din ascunziș și a luat-o înspre sat. Când se crăpa de ziuă, omul acum încălzit, se întinde își ia cojocul și se întoarce pe deal după urmele pe care le lăsase noaptea pe zăpadă. Acum era mai puțin frig. A dispărut în pădure, zorii se arătau deasupra satului. Dintr-o dată omul apare fugind din pădure, strigând cât îl țineau puterile:” A dispărut! A dispărut!”
Vestea a făcut repede ocolul satului.” Crucea a dispărut! A dispărut crucea!” Când și-a recăpătat puterile și sătenii s-au adunat în jurul lui, omul le-a spus:” Nu este nici o urmă în zăpadă”. Preotul și sătenii bănuiau unde pot găsi crucea. Au pornit prin zăpadă, străbătând pădurea, spre același loc ca și prima dată, s-au rugat și au înțeles că a fost mutată de îngeri.
În acest fel, Sfânta Mănăstire de la Rohia a ajuns să fie construită acolo unde se află acum, în vârful muntelui, departe de oraș, în afara satului, mai aproape de cer.
)
