Probabil că n-aş fi avut linişte dacă nu scriam măcar câteva rânduri despre ceea ce cântam în urmă cu peste trei decenii, dar şi mai apoi, despre lumea minunată a copilăriei. Şi cântam voios „e lume pe pământ care-mi place tare/ unde fiecare zi, parcă-i sărbătoare./ …….Celor mari, celor mici, ne e drag tuturor/ în lumea copiilor”.
Am zis că aş fi rămas cu un gust amar dacă nu aş fi ceva azi, chiar şi-n fugă, asta pentru că gândul de a abandona, sub pretextul că sunt multe treburi, că timpu-i scurt, m-a încercat bine de tot. Ori ei, copiii, merită orice efort. Pentru un copil, ca adult zic, nu prea poţi spune „nu am timp, mai încolo ori lasă-mă în pace”.
Îmi aduc aminte bine ziua de azi, îmi aduc aminte creta colorată şi desenele de pe asfalt ori ciment, îmi aduc aminte de jocurile copilăriei, fiecare din ele în parte, după grupa de vârstă, de la „alergata”, urcând până spre „flori, fete sau băieţi…”, fiecare din ele cu motivaţie puternică de a aduna câţi mai mulţi copii la un loc, pentru a scoate cât mai multe zâmbete, râsete, pentru a lega cât mai multe prietenii. Fireşte, melancolia este o boală necesară, căci dincolo de umbra de tristeţe pe care o aduce, produce şi efecte nebănuite, căci scutură uneori pânza uitării de pe ochii celor mari, de pe ochii celor ce au uitat că odinioară au fost şi ei în rândul celor ce strigau „cine nu e gata îl iau cu lopata” ori „piua”, în momentele de respiro, binevenite pentru picioarele ce nu se odihneau nici măcar în timpul somnului.
Azi am dat o fugă scurtă spre oraş. Nu am văzut nici un desen, pe nicăieri. Poate pe la voi, cei ce citiţi blogul meu, se vor fi făcut desene pe asfalt, ori poate, prin grija unor părinţi mai melancolici, unii copii se bucură azi, foarte scurt, de aminte lucruri ce aduc aminte de copilăria anilor din urmă. Şi nu vreau să par învechit, în sensul că mi-aş dori ca azi, copiii să fie ca atunci. Dar, poate că pentru o zi, tabletele, telefoanele, calculatoarele ar putea fi date uitării. Măcar şi pentru câteva ore, părinţii şi-ar putea aduce aminte că au fost copii, ar putea lăsa deoparte un pic grijile, treburile ce oricum nu se sfârşesc niciodată, ar putea lăsa petrecerile pentru a-şi aduce aminte de timpul adevăratei maturităţi sufleteşti, de timpul când materialul era nesemnificativ iar bucuria de a fi cu ceilalţi era totul.
Să spun acum despre copiii ce au rămas fără părinţi? Să vorbesc despre cei ce-s în suferinţe de nedescris, în cumplite boli, multe datorate adulţilor, a celor ce „copilăreşte” fac experimente pe vlăstarele ce ar trebui să reprezinte viitorul omenirii distrându-se pe seama minunilor lor?” Off, zice Scriptura aşa, „că-s unii care fac ospăţ cu prietenii iar ochii copiilor se sting de foame”.
Şi pentru că am ajuns la Scriptură aş mai aduce aminte de versetul ce spune că „de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. Şi gândesc, că întâiul om, în mărirea lui, dintru început tot copil a fost, iar cunoaşterea ce şi-a dorit-o, după care tânjim şi noi şi luptăm, grea suferinţă i-a adus, căci ştiind, dar nefăcând cele bune ştiute, suntem cu mult mai jos decât orice prunc al acestei lumi ce se zbate în neştiinţă.
Copiii vor gândi mereu ca nişte copii, îşi vor dori mereu cele ale copilăriei, indiferent de locul unde sunt. Copiii vor mereu dragoste de la cei din jur, vor pace, vor căldură, vor zâmbete, vor iertare. Copilăria din sufletul adultului poate fi probată deseori. Dacă treci pe lângă un şotron şi ţi-ai dori să sari măcar odată, dacă treci pe lângă o ceată de copii şi ai vrea măcar un şut să dai în mingea cu care ei se joacă, dacă măcar într-un leagăn ţi-ai dori să te dai, să faci o tură cu bicicleta ori să cânţi la unison cu cei din jur, înseamnă că sufletul de copil încă se păstrează într-un trup de adult.
Eu mă opresc aici cu desenatul literelor ce-mi compun blogul de azi. Mă opresc aici, dar fredonez în continuare cântecelul copilăriei ce spune că „e o lume pe pământ, care-mi place tare….”
p.s Şi nu uitaţi, adevăratele roade ale copilăriei se culeg la vremea maturităţii, cu ele ne hrănim sufletul când celelalte bucate nu ne vor mai prii. Părerea mea, desigur.
)
