Dacă v-aţi săturat de roşii cu brânză, potrivit unuia dintre articolele mele, am considerat de cuviinţă să vă ofer un desert duhovnicesc pe bază de fructe, că ele sunt tot lucrare dumnezeiască şi rod bun menit să îndulcească amărăciunea zilnică a traiului piperat şi arzător al zilelor fripte pe care le trăim.
Probabil că deja văzură-ţi pozele de mai sus şi că v-aţi întrebat ce o fi cu ele, de unde această antiteza, această proiectare antinomică ce zgândără ochiul şi tulbură mintea odihnită. Şi iată explicaţia. De bună seamă că cei care mai au frumosul obicei de a mai veni pe la biserică ori plăcutul şi folositorul obicei de a mai citi prin Scriptură, au întâlnit pe acolo, măcar odată, expresii luate şi în viaţa de zi cu zi şi transformate în proverbe ori zicale cu largă aplicaţie şi bogat conţinut.
În evanghelia lui Matei, în capitolele III Şi VII întâlnim cuvintele lui Ioan Botezătorul respectiv ale Mântuitorului Hristos care fac referire la copaci ori pomi, care după felurile lor, ca şi oamenii, sunt buni ori răi, cu roadă bună ori fără rodire. Ioan zice „iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” şi Mântuitorul spune „că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.” Şi nu trebuie să cauţi departe acest lucru. Eu l-am găsit fizic la mine în grădină, după cum arată şi pozele.
Piersicul atârnă de fructe cu crengile la pământ după ce a trecut printr-o mare vijelie iar salcâmul e pregătit de foc pentru că deşi fără roade, neîncărcat adică, a cedat la vânt rupându-se. Şi nu degeaba Mântuitorul a făcut această comparaţie, deoarece în înţelepciunea Sa divină ştie că oamenii sunt la fel. Sunt oameni plini de râvnă şi încercaţi de vânturile ispitelor şi necazurilor care nu se dau bătuţi şi fac roadă de fapte bune şi sunt oameni care cresc falnic ca şi copacii ce nu aduc roadă şi din înălţimea mândriei în care trăiesc încearcă să umbrească pe cei care stau plecaţi la pământ ca într-o închinare de mulţumire şi de iertare. Şi asta nu e tot.
Ştim bine cu toţii că în pomii buni şi plini de roade se aruncă cu pietre ori se dă cu prăjina pentru a li se lua roadele. Iar ei se scutură şi rabdă şi-şi aduc roada lor şi anul ce vine si în alţi ani suferind cu stoicism şi tăierile crengilor de primăvara pentru curăţirea uscăturilor provocate de seva ce şi-au dat-o pentru a ţine fructele. Cum cunoşti însă un om după roadele sale? Cum îl apreciezi? Întrebări logice într-o societate în care se trăieşte ca într-o junglă unde copacii sunt falnici şi roadele sunt ori mici, ori sterpe ori lipsesc cu desăvârşire. Unii se înfoiază cu frunze bogate crezând că aspectul exterior ţine de foame. Patetic. Ca să vezi oamenii ce fac roadă bogată nu trebuie să ridici prea mult privirea. Ei sunt mai jos, smerenia şi simplitatea nu-i lasă să se ridice prea mult. Nu vreau să dau exemple pentru că sigur aveţi pe lângă voi aşa ceva.
Aş vrea să spun însă că e nevoie să privim altfel copacii falnici. Admiraţia faţă de înălţimea lor trebuie să fie probată în faţa gurii de la sobă. Copacii mari fac zgomot când sunt răpuşi, fac deranj în jurul lor şi sfârşesc într-o cenuşă aruncată pe pământul din care şi-au trăit viaţa. Mulţi oameni mari au aceeaşi soartă şi cenuşa ori ţărâna lor este azi călcată în picioare. Oamenii tot de pomul mic şi plin de roadă îşi aduc aminte. Fiecare îşi aduce aminte de un pom al copilăriei din care s-a înfruptat de fructe alături de cei dragi.
În încheiere revin la compotul din titlu. E o plăcere să guşti roadele unui pom ce şi-a dus la îndeplinire menirea, asemenea unui om care revarsă din inimă dulceaţa experienţei de viaţă, o dulceaţă ori un compot dacă vreţi, materializate în amărăciunea vieţii de zi cu zi.
ca suntem tare flamanzi si chiar daca mergem la Biserica duminica tot nu ne ajunge pt o saptamana, asa ca mai luam cate o gustarica de aici sa ne tina pana duminica urmatoare....! Sarutam mana, Parinte! 
că rândurile mele v-au plăcut şi v-au fost de folos. Ori de câte ori prin răgaz şi linişte am să scriu pentru toţi prietenii mei, pentru cei ec merg mai des sau mai rar pe la biserică. 
)
