De ceva vreme nu-mi pot scoate din minte un pasaj, aparent doar o bucată dintr-o frază ce a fost scrisă acum aproape 2000 de ani. Numai că fraza asta n-a fost spusă la întâmplare, şi cu atât mai mult nu a fost spusă de vreun om care să primească, cum e moda azi, cuvinte de laudă ori banale like-uri. Cuvintele au fost spuse de „asistenţii” prezenţi la naşterea unui Prunc, cei care fără vreo diplomă lumească, veghind la întruparea dumnezeirii în smeritul sălaş de la marginea Betleemului, au moşit cumva, aducând lumină cerească în ieslea sărăcăcioasă, aducând bucurie şi speranţă în inimile păstorilor strânşi lângă căldura suflului necuvântătoarelor ce nu pricepeau măreţia tainei la care participau.
„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”! Cuvinte simple, ştiu, dacă le măsurăm cu aparenta bogăţie a cuvintelor marilor oratori ai lumii; cuvinte banale, dacă le raportăm la promisiunile mai-marilor lumii, dar cuvinte în faţa cărora sufletul ar face plecăciune, şi nu pentru faptul că au fost rostite de îngeri, ci pentru faptul că împlinirea lor dă sens altor cuvinte de care oamenii nu mai ţin cont: „fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”.
E vremea colindelor, e vremea în care, cu ani în urmă, copiii de pe toate meleagurile ţării, cu bucurie, cu rumeni obraji şi cu cristaline glasuri, începeau, ca şi îngerii, să cânte despre pacea lumii, despre naşterea minunată şi mântuitoare totodată. Când aţi văzut ultima dată ochii senini şi plini de pace ai unui copil? Când aţi văzut cu adevărat acest lucru, privind cu atenţie în adâncul lor şi la chipul brăzdat de pacea interioară a unui suflet care se uită, de multe ori tăcând a neînţelegere, cum oamenii mari, adică cei care înţeleg, brăzdează cu pumnul, cu sabia ori cu gloanţele chipurile celor din jur şi cerul de deasupra. În lumea asta nu mai ai curaj să-l trimiţi pe copil să colinde, aproape că n-ar mai aveai cui, prea puţine sunt casele în care ar găsi pace, prea puţine locurile unde ar găsi bunăvoire între oameni.
Acum aproape 2000 de ani, un moment unic în istoria omenirii, punctat pe harta cerului pentru luare aminte cât va hălădui lumina prin univers, a fost văzut doar de-o mână de păstori şi cântat de-o ceată îngerească în suflarea caldă a unor ascultătoare dobitoace. Oare de ce aşa dintru început? Pentru că „întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu l-au primit”, pentru că nici astăzi lumea nu se bucură aşa cum se cuvine de o naştere, căci pentru oficialităţi e ceva statistic, pentru societate e „încă un copil în casa lui X sau Y”, pentru părinţi, în multe cazuri, din nefericire, doar urmaşul căruia să i se lase moştenirea căci, citez: „tre’ să creştem un copil, doar n-om lăsa altuia străin toată munca”. Şi dacă pentru mulţi, repet, din nefericire, naşterea propriului copil este un moment statistic ori de conjunctură, cu atât mai mult, naşterea unui Mântuitor, incomod prin sfaturile sale bune într-o lume rea, prea blând pentru severitatea celor care nu ştiu să mai zâmbească, prea sărac pentru bogăţia celor care nu vor să-L (mai) primească şi prea răbdător cu cei care, nefiind impresionaţi nici de scutece albe, nici de puritatea copiilor, îşi spală hainele în sângele nevinovat a celor care îşi cântă colindele cu glasuri din ce în ce mai stinse.
Într-o lume în care pacea nu mai este decât laitmotivul sub care se adună irozii lumii de azi pentru a-şi justifica săbiile, din ce în ce mai mulţi parcă, în timp ce adevăraţii făcători şi aducători de pace trăiesc reale războaie interioare în multele piedici ale celor din exterior, se naşte Hristos, pedagogic, an de an, pentru toţi cei care doresc să-şi cânte colinda, pentru fiecare nou născut, într-o lume ce se învecheşte zi de zi.
Sunt momente în viaţă când trebuie să alegi, când trebuie să te rupi, când trebuie să fii părtaş fie raţiunii, fie simţirii. Nu e uşor, căci doar judecând, îţi poţi pierde simţirea; doar simţind, fără a raţiona clipa, îţi poţi pierde judecata.
Nu ne putem ridica la înălţimea îngerească, dar măcar demnitatea omenească să ne-o păstrăm, altfel, vom ajunge să privim spre cer şi spre cei de lângă noi, dorind să ne spunem păsul şi bucuriile într-o lume în care pacea ar aduce bunăvoirea între oameni, dar în care, lanţurile conştiinţei încărcate cu care ne legăm şi zidurile groase ale nepăsării în care ne ducem războaiele, ne vor transforma în necuvântătoare dobitoace, în colindători tăcuţi şi trişti, pe la porţile vieţii.
Zice Hristos: „acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”. Voi auziţi colindele, le mai primiţi, zâmbiţi? Ori staţi tăcuţi şi trişti, uitând că-n fiecare dintre noi trăieşte un copil.
)
