Doar un pic mai este şi va suna clopoţelul pentru noul an şcolar. De ceva vreme nu mă cuprinde melancolia aşa de repede într-o societate atât de materialistă. Evident că îmi aduc aminte de începutul de şcoală al copilăriei mele, de grija părinţilor, de tunsoarea regulamentară, de ghiozdanul de carton şi uniforma bleumarin cu şapca din dotare, ba chiar şi de pacheţelul ce de cele mai multe ori consta în sendvişul cu gem şi margarină. Da, alte timpuri.
Mi se pare că şcoala de azi e altfel. Poate mi se pare doar mie că exemplul lui Fănuţă din Prăvale-Baba este doar o amintire a mea ce nu-şi mai găseşte locul prin hăţişul birocratic al şcolii de azi.
Şi gândiţi-vă că vorbim de viitorul copiilor noştri, de însăşi viitorul nostru, de cei ce vor veni să susţină lumea de peste câţiva ani sau zeci de ani. Şi nu spun asta pentru a acuza pe cineva, pentru a apostrofa un sistem anume. Nicidecum. Cel puţin nu cu trimitere la partea materială de care vorbeam la început, căci materialismul distruge bruma de dorinţă de lucru atât în ceea ce-i priveşte pe dascăli cât şi pe elevi. Iar ei, copiii, vor avea de pierdut pe termen mediu şi lung uitându-se mereu înapoi şi încercând să găsească vinovatul.
Ştiţi, copiii reprezintă partea de omenire încă neatinsă de toate răutăţile, invidiile, poftele şi trăirile oamenilor mari de la care mai târziu deprind toate cele rele. Şi asta e deducţie logică, că nu au de unde învăţa decât de la cei ce îi înconjoară cu învăţături care de multe ori nici la ei nu au mers, transformând deseori generaţii de copii în cobai didactici, medicali şi chiar spirituali.
Biblic vorbind, pentru că nu pot trece peste acest aspect, avem mărturia lui Hristos care spune lăsaţi copii să vină la Mine că a unora ca acestora este împărăţia cerurilor. Ba mai mult, apostolii au venit la un moment dat şi l-au întrebat cine, oare, este mai mare în împărăţia cerurilor? Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării.
Asta este dimensiunea la care ridică Dumnezeu valoarea unui copil, cea de model înaintea unei societăţi care se doreşte ea însăşi model înaintea copiilor.
Nu vreau să mă lungesc cu vorba spre a produce plictiseală. Privesc doar spre curţile şcolilor unde se vor aduna copii peste câteva zile spre a învăţa câte ceva despre rostul unei vieţi în care cu greu îşi vor putea găsi rostul. Clopoţelul va suna stins fără să poată trezi bucurie nici pe chipul celor ce predau, greu încercaţi şi ei de desele schimbări din mers a programelor şi proiectelor de tot felul, dar nici pe chipul celor ce se vor aşeza în bănci spre a primi o învăţătură deseori contrarie cu ceea ce văd în societate.
Eu doar mi-aş dori ca pofta de învăţătura să fie ancorată în dragostea de predare a celor de la catedră şi în dorinţa de îmbogăţire cu o avere pe care nimeni nu o poate fura vreodată, căci bogăţia minţii poate deschide vistieria inimii spre încercarea construirii unui viitor în care copiii să fie modele pentru cei mari, măcar prin curăţia şi seninătatea sufletului lor. Dacă ar exista şi un clopoţel magic al conştiinţei....... .
)
