„Astăzi cerul va fi variabil”, cam aşa anunţa o prezentatoare la tv, arătând spre nicăieri către o hartă plină de simboluri ce punctau ici-colo câte un loc peste care musai ar fi trebuit să treacă soarele majestuos ori, după caz, norii să-şi facă siesta. Uneori formularea e suplimentată cu „variabil, mai mult senin”, dar numai pentru unii, căci pentru alţii este „variabil, mai mult noros”.
Acum ceva zile am citit o pildă deosebită, pare-se că veche, de mii de ani, de pe vremea regelui David, cel care, pe lângă minunaţii psalmi scrişi, pe lângă anii glorioşi de domnie, va fi făcut şi greşeli omeneşti, parte din ele plânse în rândurile scrie peste ani. Zice-se dar că regele, într-o zi, pe când se tot plimba îngândurat cu cele ale domniei, i-a cerut bijutierului de la palat să-i facă un inel la care, atunci când se va uita şi e trist, să se însenineze, iar când va fi vesel, de se va uita, să se întristeze. Trei zile, atât a avut bijutierul termen, iar după primirea poruncii n-a mai închis un ochi, tot frământându-se cum şi ce să facă să-l mulţumească pe rege. Şi dacă primele două zile au trecut cum au trecut, în cea de a treia zi, bijutuierul, abătut, pierdut, gândindu-se numai la clipa în care-şi va pierde capul, s-a întâlnit cu un copilaş, nimeni altul decât fiul regelui, Solomon, cel ce cu înţelepciune, peste ani, va conduce regatul tatălui său. De bună seamă că tânărul copil îl ştia pe bijutier şi, văzându-l trist, a reacţionat ca orice copil, întrebând care-i necazul. Auzind păsul celui care mânuia aurul şi argintul palatului, copilul a zâmbit şi i-a şoptit ceva la ureche bijutierului care, lumnat la faţă, a fugit spre atelier. E lesne de înţleles că regele l-a chemat a doua zi cu inelul cerut, iar în ziua sorocului regele era chiar supărat. A luat inelul, l-a studiat, s-a înseninat la faţă şi a poruncit să i se dea bijutierului doi saci cu galbeni drept răsplată. Pe inel au fost inscripţionate cuvintele: ŞI ASTA VA TRECE”!
Cer variabil, un cer care-i tot timpul de-asupra noastră alternând cu zile însorite ori cu mohorâte momente în care, aflându-ne pe drumul vieţii, trebuie să înfruntăm cu aceeaşi dragoste de a trăi, atât linele coborâri de bucurie, cât şi sinuoasele coline de încercare, de tristeţe.
M-aş fi întins mai mult la scris, dar ştiu că mulţimea vorbelor mele nu va reuşi nicidecum să peticească la infinit bucăţile de cer lipsă din sufletele celor care nu reuşesc să mai zărească orizontul. Oare dacă cerul s-ar fi oglindit perfect pe pământ, unde le-ar fi fost frică oamenilor să calce, pe straturile plimbăreţilor nori ce sunt ca nişte băltoace celeste ori pe bucăţile de senin, la fel de curate ca obrazul unui prunc, ce niciodată nu trebuie murdărit?
Aşa cum înălţimea cerului şi adâncul pământului sunt lucruri nepătrunse şi de neînţeles, tot aşa şi sufletele oamenilor.
)
