Erau multe, foarte multe licăriri, ca o mare de lumină ce-şi revarsă lin spre ţărmuri, valurile ce-şi poartă în ele povestea din adâncurile necercetate. Mă gândeam atunci, şi nu prima dată, doar într-o clipire a ochiului ce vrea să vadă tot, mă gândeam la câte valuri se vor fi spart la limanul acela spre care călătorim toţi. Şi erau lumini multe, toate pâlpâind spre cer, fiecare la rândul ei tremurând în bătaia vânturilor ce nu le pasă de lumină.
În luminile ce brăzdau întunericul se putea citi. Chipurile purtătorilor de lumini se transformaseră, îşi desfăcuseră oarecum coperţile spre a le fi citite gândurile. Chipurile lor s-au deschis pentru moment, pentru unul scurt (din nefericire), pentru a se transforma doar şi pentru câteva momente în candelele ce poartă în ele untdelemnul clipelor de speranţă ce întreţine lumina aceea palidă absolut necesară unui drum prin bezna gândurilor neluminate. Într-o clipă mi-a trecut prin faţa ochilor pilda celor zece fecioare, cinci înţelepte şi cinci nebune. Am realizat pe moment ce înseamnă să fii asemenea unei candele bune, căci într-un fel, acest lut sfărâmicios din care suntem plămădiţi, nu are nici o valoare dacă-n el nu se găseşte acel untdelemn al minţii curate în care să primească cu bucurie lumina sufletului ce arde căutând mereu spre cele înalte. Şi tare dureros este să vezi oameni care nu mai ard deloc, care-s morţi deşi-s vii, oameni care îşi îngrijesc excesiv candela (trupul) fără să realizeze vreodată că menirea unei candele este aceea de a purta o lumină, sufletul. M-a întrebat odată un copil (poate-s zece ani de atunci), aşa, cum întreabă deseori copiii, m-a întrebat cum arată sufletul. Ştiu că nu i-am dat un răspuns concret, probabil că eu n-am ştiut ce să-i spun, poate că el era prea mic să înţeleagă ceea ce eu i-aş fi spus aşa, ca din cărţi. Şi nu toate candelele-s la fel, nici măcar luminile, nici flăcările ce ard în ele nu-s la fel. Priveşte chipul celui fără de nădejde, al celui ce se îneacă în propria-i depresie, de multe ori fără justificare, şi vezi că flacăra lui e gata să se stingă, aproape că nici nu mai arde, doar fumegă un pic, doar un fir de scânteie se mai vede, şi acela gata să se piardă. Priveşte candela (chipul) celui mânios, invidios ori viclean şi vezi cum fumul gros acoperă lumina flăcării ce stă să se înăbuşe în căutarea drumului ei. Şi turbatul fum înnegreşte totul în jur, acoperă cu întunecimea lui şi luminile celor din jur. Priveşte apoi chipul unui prunc ce-şi deschide zâmbetul în lumina-i curată şi clară ce arde în plăpânda-i candelă de la început de viaţă. Seninul şi surâsul lui luminează pe toţi cei din jur. Lumina sufletului său arde de dorinţa vieţii, străluceşte şi oferă căldură celor ce-i sunt aproape. Priveşte de ai putere, spre cei ce iubesc curat şi spre cei ce se împărtăşesc de iertare, priveşte şi vezi că şi-n candelele lor arde o lumină puternică, clară, matură şi rezistentă.
Ardeau luminile în candelele celor ce primiseră lumină, jucau luminile pe chipurile ce purtau lumina. Şi am ştiut atunci că am găsit cumva răspunsul întrebării puse de un copil ce-acum îşi poartă cu bucurie lumina, căci am simţit că sufletul este cu adevărat o lumină. Şi cei ce simt cu adevărat asta, chiar de nu-şi văd sufletul cu ochi trupeşti, vor şti că bunătatea, dreptatea, adevărul, iertarea, iubirea şi însăşi viaţa sunt roadele luminii ce pâlpâie în candela de lut sfărâmicios.
)
