Degetele chircite de încercarea neputinţei îngheţaseră din cauza vântului pătrunzător ce şuiera străpungând puţinele haine, trecând chiar, nevăzut, prin sufletul cuprins de durere. Până şi bulgărele acela de zăpadă, făcut involuntar, ca o aducere aminte instinctivă a clipelor din copilărie, până şi el părea a se crispa, simţind cumva, că prin mâinile care-l plămădiseră zvâgneau bătăile unei inimi încercate.
Făptura umană a fost ţesută din lumină şi iubire şi îmbrăcată, prin însăşi voia omului, cu hainele suferinţei, acele haine care-şi pierd de grabă strălucirea, acele haine care se destramă la fiecare încercare, lăsând în cele din urmă în faţa veşniciei un suflet care să-şi dorească haina primordială, cea cusută din textura nemuritoarelor fire de gânduri bune şi simţiri curate.
„Dacă nu aveam durerea”, zise într-un târziu, „nu mai eram pe-aici demult, ea m-a ţinut”, şi tăcu. Zicea Ecclesiastul că aproape „toată viaţa lui (omul) este întuneric şi supărare, necaz peste fire şi boală şi durere”. Şi nu minţea, dar să supravieţuieşti datorită durerii deja e prea mult, e prea greu, ar zice omul, ca şi cum durerea ar fi un dar, o binecuvântare chiar. E drept, nu cred că-i om care să nu aibe vreo durere ascunsă prin cotloanele sufletului său, asta ca să nu zic nimic de suferinţele ce vin uneori/deseori peste trup, căci ele sunt simţite, chiar dacă, cum bine cred că ştiţi mulţi dintre voi, sunt oameni care nu simt durerea fizică, expunându-se pericolelor taman prin nerecunoaşterea acestui dar al durerii.
Durerea există doar la nivelul conştiinţei, ca un reflex al creierului de a apăra organismului transmiţându-i datele necesare, în timp util, despre faptul că un lucru poate fi periculos. În schimb durerea sufletească......... . Dacă s-ar putea cântări măcar durerea dintr-un singur om, probabil că lumea ar putea vedea cât de mare este omul, căci greutatea durerii pe care o poate duce un om în spate poate fi deseori mai mare decât cea a întregului pământ.
Mi-a venit în minte ce spunea Hristos, anume că, „femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume”. Mai există o vorbă ce spune că ne naştem în durerile mamei, trăim în propria durere şi murim lăsând durere în mijlocul celor de lângă noi. Doar că dincolo de acest aspect trebuie să conştientizăm că Dumnezeu nu vede doar aceşti puţini ani pe care-i trăim pe aici, nu vede doar cele trăite de om de la începuturile lumii, ci vede şi veşnicia pentru care a fost creat omul, cea fără de durere, aşa cum zice Ioan în Apocalipsă „şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut”.
Strângând cu putere bulgărele în mâinile ce-şi chirciseră degetele spre a-şi striga suferinţa, a zis, privind spre cerul ce sticlea de albastru: „la primăvară, acest bulgăre se va topi într-un ochi de apă, cam cât lacrimile adunate de un om într-o zi în care durerea devine darul ce-i dă puterea de a merge mai departe”.
Cred cu toata puterea, ca cei aflati in suferinta, cei incercati, vor primi alinarea scump platita 
)
