Poporul ăsta al nostru, popor asuprit de veacuri când de alte neamuri, când de foc şi apă, ori chiar cutremure şi boală, e un popor deosebit. Lăsând deoparte faptul că suntem „grădina Maicii Domnului”, adică un leagăn de creştinism autentic de multe ori nespeculat prin faptă la adevărata lui valoare, suntem şi campioni la arătat cu degetul deopotrivă cu zămislirea de maxime şi cugetări care să ateste amalgamul de idei şi practici milenare în trecerea noastră pe aici.
Când vrei să critici pe cineva, prieteneşte ori familial, foloseşti expresia „brânză bună în burduf de câine”, o expresie care are acelaşi rezultat al unei înmulţiri făcute cu zero. La ţară se mai foloseşte una, e mai dură dar merge pe aceeaşi idee şi zice „că eşti ca o vacă bună ce dă 20 de litri de lapte la mulsoare după care-i dă cu piciorul”.
Probabil că pe unii v-am făcut să zâmbiţi, deşi nu e meritul meu ci al celor care din zestrea străbunilor au scos aceste expresii ce definesc starea unor persoane în raport cu normalitatea folosindu-se de lumea înconjurătoare, în speţă de animalele domestice din jurul casei. În general expresia cu brânza din burduful de câine se foloseşte în cazul persoanelor înzestrate cu anumite calităţi, care, ne-înmulţind talantul trăiesc tăind frunză la câini şi spunând „mare brânză” ca să fiu în ton cu postarea.
Fireşte că nimeni nu-i perfect pe lumea asta. Adică, odată în viaţă măcar, poate că a fost valabilă şi pentru noi expresia ce face obiectul postării mele de azi. Poate că de multe ori în viaţă am fi putut face ceva în folosul celorlalţi şi din comoditatea unei stări materiale bune coroborată cu o sănătate trupească ce a fost dublată de împliniri personale, am stat impasibili şi am trecut mai departe.
Există evanghelia cu pilda samarineanului milostiv. Evident că mulţi din cei care citiţi postarea e posibil să o ştiţi de la biserică ori poate chiar aţi citit-o în Scriptură. În pildă regăsim un om căzut între tâlhari, adică un oarecare om, poate chiar noi, căzut între tâlharii acestui veac, patimile şi plăcerile transformate în păcate, care ne lasă abia vii, plini de răni şi fără sprijin. Pe lângă omul căzut trec un preot al Vechiului Testament şi un levit, ambii slujitori la templu, încă ancoraţi în legea talionului (ochi pentru ochi…) care trec pe alături. Brânză bună în burduf de câine. Fariseism şi nepăsare. Pentru ei, samarineanul era un străin şi nefiind de neamul lor au trecut pe lângă el ca pe lângă un câine călcat de vreo roată de maşină.
În această situaţie se află mulţi dintre creştinii de azi. Diferenţa dintre litera şi spiritul Legii se adânceşte. Creştinii devin radicali, devin intoleranţi şi alergici la iubire. Constat cu durere că atunci când le vorbeşti oamenilor de iertare şi iubire devin irascibili. Rareori vezi câte un samarinean milostiv. Vezi scena biblică aproape zilnic. Oameni care mor pe scările spitalelor, oameni care mor pe strada în nepăsarea celorlalţi, oameni care mor lăcrimând şi clipind scrutând cu privirile către cei ce sunt prea grăbiţi sau îndestulaţi să vadă pe cei căzuţi între tâlhari.
Ce poţi face cu o brânză bună ţinută în burduf de câine? Nimic. Eventual să hrăneşti tot un câine. Ce poţi face cu un suflet ţinut într-un trup ce nu-şi refuză nici o plăcere a acestei vieţi? Mai nimic. Ştiţi că mai e o vorbă care zice „că nu face nici o brânză” ori că face cât „o ceapă degerată”.
Nu ştiu cât aţi înţeles mesajul acestei postări „mai de dulce, dar dacă tot rodim cum se cuvine, la ce bun să strângem roadele în vase murdare, la ce bun să punem brânza în burduf de câine?
)
