Se tot vorbeste in ultima vreme de boala secolului nostru...si nu, nu e vorba de acele maladii incurabile, ci de insingurare, de lipsa vorbelor. Si cateodata am simtit si eu ca ma apropii de ea, sau ca macar o inteleg. Grava boala, ce-i drept...dar are leac! Desi, in mod paradoxal, traim inconjurati de posibilitati nenumarate de a comunica, noi avem tendinta sa ridicam tot felul de bariere, sa ne indepartam tot mai mult unii de altii...cauze sunt multe: lipsa timpului, lipsa dorintei de a interrelationa si chiar frica de a nu fi raniti.
Si uite-asa, multi dintre noi uita sa mai si vorbeasca, vocabularul curent se micsoreaza considerabil, greselile de exprimare si de acord intre subiect si predicat sunt la tot pasul, oamenii nu mai vor sau nu mai stiu sa acorde atentie cuvintelor rostite....si toate astea duc la mutilarea limbii si implicit la mutilarea sufletului.
De ani de zile ma uit cu ingrijorare in jurul meu si vad generatiile cum vin si trec, dar fara insa sa se observe o schimbare benefica in acest sens. Nimeni nu mai pare preocupat de propria perfectionare in acest sens...si iarasi doare.
Ma simt neputincioasa, parca ma lupt cu morile de vant, iar tristetea creste din nou cand citesc ceea ce scriu tinerii nostri si modul in care scriu: au uitat (sau poate n-au stiut niciodata) regulile limbii romane, ordinea cuvintelor in propozitie, sensul lor. Asta duce la neintelegeri, trunchieri de fraze, de ganduri. Mai nou, locul cuvintelor intregi este luat de emoticoane sau de mesajele scurte, gen SMS!!!!!!!!!!!!!
Nu mai are nimeni rabdare nici sa vorbeasca, daramite sa asculte...cum sa nu ne insinguram? Ne strangem suferintele intr-un colt al sufletului...si speram...in zile mai bune, cand oamenii vor invata din nou sa vorbeasca!
)
