În ultima vreme nu prea am mai scris. Nu am mai scris pentru că am tot citit. Am citit şi recitit rânduri cu a căror învăţătură m-am intersectat la un moment dat prin drumurile vieţii. Iar zilele astea, pe aceleaşi drumuri ale vieţii, pe porţiuni scurte, în locuri unde nu mă aşteptam, am găsit băltoace, ochiuri de apă murdară în care de cele mai multe ori se murdăresc, independent de voinţa lor, cei ce umblă pe aceleaşi drumuri ale vieţii spre destinaţii mai luminoase, spre destinaţii înnegurate.
Am zis de multe ori că-s un optimist incurabil. Ştiu, e aproape primejdios să fii optimist în astfel de timpuri, dar nici pesimismul nu-i lucru uşor, căci nu oricine ştie să-l ţină sub control. Cât despre realism, o băltoacă cenuşie în care mulţi încearcă să înoate cu gândul de a ieşi la un mal, care mal, poate fi optimismul, poate fi pesimismul.
M-am tot gândit în aceste zile, ca un simplu observator a celor din jur, la faptul că băltoaca aceasta a realităţii în care ne bălăcim este de fapt o stagnare a evoluţiei noastre. N-am dreptul eu să judec pe nimeni, ştiu. Dar când vezi că uneori şi speranţa se transformă în disperare, când constaţi (la un nivel minim) că omul nu numai că nu se dezvoltă pe verticală, într-o infimă încercare de depăşire a dorinţelor banale, ci mai mult, că nici pe orizontală nu mai avansează, rămânând la nivelul cel mai de jos al simţirii celor din jur, te întrebi involuntar dacă băltoaca nu se va transforma repede într-o mlaştină puturoasă în care încet, încet oamenii se scufundă în nepăsare şi ignoranţă.
La un moment dat, am făcut o pauză de scris pentru că toată lumea vorbea despre iubire, vorbea lumea doar, căci e uşor să vorbeşti, e mai greu să înfăptuieşti. A iubi, înseamnă a trăi prin ceilalţi, a trăi, măcar şi la nivel de gândire viaţa celorlalţi, nu a-i împroşca cu noroi în încercarea de a ieşi tu mai repede la mal. Dar ce zic eu, ce pretenţie pot avea, că zicea apostolul Ioan „iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele.” Şi mai mult, Solomon înţeleptul spunea aşa: „până când, proştilor, veţi iubi prostia? Până când, nebunilor, veţi iubi nebunia? Şi voi, neştiutorilor, până când veţi urî ştiinţa”.
Până la ieşirea soarelui peste băltoacă cade lapoviţa. Nu e nici ploaie nici zăpadă, cum s-ar zice pe la noi, nici cal nici măgar. O lapoviţă de gânduri pestriţe venite de peste tot, orbind pe cei ce vor să iasă la mal pentru a putea merge mai departe. Şi băltoaca se măreşte, se adânceşte, murdărind şi atrăgând în ea tot mai mulţi oameni.
Ieşirea din băltoacă înseamnă ieşirea din sine, posibilitatea de a ne vedea aşa cum ne văd ceilalţi, ori, măcar aşa, ca în cartea doctorului Moody, Viaţă după viaţă, pentru a ne vedea din exterior. Ieşirea din noi, care poate fi o lepădare de sinele pesimit, înseamnă posibilitatea de a ieşi din băltoaca falsei realităţi spre a ne putea privi fără părtinire, lucid, dar plin de speranţă totodată, spre a putea continua drumul vieţii indiferent de intemperiile întâmpinate.
)
