Aţi văzut cum zboară timpul? Poate că nu. Poate că da. Zboară şi ne poartă şi pe noi cu el, nu zăboveşte decât la naştere şi la moarte câte o clipă pentru ca mai apoi să-şi reia drumul imperturbabil spre necunoscutul pe care noi dorim mereu să-l cunoaştem.
Cu timp şi fără timp, cu mare dragoste şi bucurie, şi la începutul acestui an am purces, aşa cum am obişnuit, pe la casele credincioşilor din parohie. Dincolo de obligaţia „profesională”, există satisfacţia că în astfel de momente îl găseşti pe om în elementul lui, în siguranţa ce îi este oferită de acoperişul casei şi gardul de la poartă, de siguranţa oferită de cei din familie. Când omul merge la biserică, se formalizează, se transformă în oaspete sfios, parcă lipsit uneori de largheţe şi destindere. Acest lucru este anormal şi trebuie corectat, puţin câte puţin. Mi-ar plăcea ca oamenii să se simtă la biserică la fel ca acasă. Să se simtă liberi de a face cele de bună cuviinţă fără frică, fără să se gândească că cineva îi judecă ori că le ia capul cineva. Ar fi ideal, poate reuşesc până ies la pensie (dacă apuc acest lucru) să-i pot face pe oameni să înţeleagă că biserica este locul, familia lărgită unde oamenii trebuie să se sprijine, să se ajute, să-şi ceară iertare, iar nu să se critice, să privească cu coada ochiului greşeli inerente şi nesemnificative.
Şi cum ziceam, am mers „cu botezul”, adică stropitul cu apă sfinţită a caselor pentru început de an şi vestirea Bobotezei, praznicul în care Sfânta Treime se descoperă şi Fiul îşi începe activitatea publică de vestire a Evangheliei. Doar într-o frază doresc să spun că la oraş acest obicei s-a pierdut ori şi-a pierdut din claritate pentru că preoţii nu-şi cunosc enoriaşii, oamenii se feresc de a deschide uşa ori din convingeri personale ori din nefericire din motive pecuniare (unde vină au şi unii slujitori dornici de câştig material şi nu de câştig duhovnicesc) ori din alte motive mai mult sau mai puţin plauzibile şi discutabile. Pentru că încerc să fiu corect, nu sunt perfect, trebuie să spun că preotul trebuie să-şi primească plată pentru un serviciu religios aşa cum fiecare îşi ia plată din locul în care munceşte, dar nu în mod impus, ci să aibe bun simţ, fără să scârbească prin avariţie şi căutând să răspundă la întrebări, să dea sfaturi, să mângâie şi să bucure suflete.
M-am întins şi nu am avut timp să spun că le mulţumesc enoriaşilor mei care m-au aşteptat cu uşile deschise, cu candela ori lumânarea aprinsă. Că m-au aşteptat şi cu inimile deschise, că m-au întrebat despre lucruri de folos sufletesc, că au primit cu căldură mesajul transmis. I-am găsit în casele lor, la căldură, aşteptând ploaie sau zăpadă pentru câmp, i-am găsit în liniştea de acasă regăsindu-se după plecarea copiilor, după sărbătorile petrecute alături de cei dragi acasă şi la biserică.
Aproape la fiecare casă am întrebat de starea în care se găsesc, dacă sunt bine, dacă le mai trebuie ceva. Unii au spus că sunt bine, alţii că sunt trişti de singurătatea văduviei, unii că sunt sănătoşi, alţii că sunt încercaţi de boală. Unii au promis că vor veni la biserică, alţii că vor continua să vină. Răspunsul cel mai des întâlnit a fost „aşa şi-aşa”. Oamenii sunt derutaţi de vremurile în care trăim, sunt speriaţi de perspectivele economice dar îşi pun nădejdea în Dumnezeu. M-a bucurat enorm acest lucru. Cutremurele, secetele, inundaţiile, vijeliile, sărăcia şi bolile ce au trecut în timp peste sat nu au reuşit să înlăture nădejdea, speranţa că o să fie bine. Acest medicament reprezintă un punct forte al omului care priveşte spre cer şi nu disperă niciodată, al omului care-şi duce crucea cu bucurie, indiferent de intemperiile fizice ori sufleteşti la care sunt supuşi.
Şi vă spun, câtă vreme oamenii îşi deschid cu bucurie uşile, inimile şi sufletele pentru cei ce le calcă casa, când te îmbie la masă şi te aşază pe pat la vorbă, înseamnă că există speranţă, că există continuitate, că există normalitate, că există Dumnezeu.
p.s Vă mulţumesc şi vouă că v-aţi făcut timp să citiţi postarea mea. Zi minunată să aveţi!>:D<
)
